Am divorțat pentru un loc la grădiniță

Când am terminat și eu liceul, după examenul de bacalaureat, mi-a pus pe deget inelul de logodnă. Cererea lui în căsătorie a venit ca o împlinire a iubirii noastre. Pentru că ne cunoșteam de atâția ani, toți cei din jur erau deja pregătiți de nuntă.

— Marilena, astăzi m-am decis să îmi unesc destinul cu tine. Tu îmi faci viața mai frumoasă, tu îmi dai putere să lupt când îmi este greu și găsesc în tine calitățile pe care le doresc la soția mea. Vrei să te căsătorești cu mine?

Am să țin minte toată viața aceste cuvinte. Eram în fața magazinului Unirea când le-a rostit. Afară ploua torențial și Ion îmi cumpărase un inel din magazin. S-a așezat în genunchi fără să țină cont că erau bălți pe jos. Am păstrat mulți ani ca amintire acei blugi pătați în genunchi.

M-am emoționat până la lacrimi și, fără să stau pe gânduri, am spus: „Da!”.

Ne era bine împreună. Viața își urma cursul. Lucram amândoi, și eram și la facultate, la ID. Prin anul 4, am început să mă simt cam rău. Eram în sesiunea de iarnă. Mi-am dat seama că eram gravidă fiindcă nu ne mai protejaserăm de mult.

Am primit cu bucurie vestea că familia noastră urma să aibă un nou membru. Ion mi-a adus un buchet imens de trandafiri roz. Când i-am văzut, am avut un sentiment de respingere. I-am zis:

— Mai bine căutai niște zambile albastre, că trebuie să apară! Cred că o să avem un băiețel, mie nu îmi place deloc rozul sau roșul.

Instinctul matern nu m-a înșelat. Prima ecografie ne-a confirmat simbolul masculinității. Ion era în culmea fericirii. Se lăuda tuturor că urma să avem un băiețel. Am născut în august, la o lună după examenul de licență. Mi-a fost greu să învăț și să-mi susțin examenele, dar eram convinsă că, după naștere, nu aș mai fi avut timp și chef de facultate, așa că am tras de mine. Am reușit să iau nota 9.

L-am născut pe Mihnea la Giulești. Am stat 16 ore în travaliu. în tot acest timp, Ion făcea ture pe coridorul spitalului. Viața noastră apoi a continuat nor-mal, cu bune și rele. Când Mihnea a împlinit 3 ani și mă pregăteam să îmi reiau activitatea profesională, ne-am gândit să îl dăm la grădiniță. Nu ne permiteam să plătim o bonă, plus că pentru el era mai bine să intre în colectivitate, să socializeze, să învețe lucruri noi.

Aveam amândoi domiciliul în Popești-Leordeni, unde ne cumpăraserăm în rate un apartament. Cum nu doream să ne dăm copilul la o grădiniță de la țară, singura soluție era să avem unul dintre noi domiciliul în oraș. Ne-am tot gândit și răzgândit, până ne-am decis să divorțăm, și Ion să își facă mutație la părinții lui, în sectorul 4.

Mihnea rămânea în custodia mea, conform hotărârii de divorț, iar Ion avea dreptul să îl ia în vacanțe. Nu îmi convenea deloc acest statut de femeie divorțată, mai ales că între noi nu erau certuri. Dar am făcut acest compromis pentru binele copilului. Ion nu părea frustrat. După un an, a început să își dea jos verigheta de pe deget.

— Ce faci, Ioane? Te porți ca un bărbat divorțat? l-am întrebat într-o zi, mai în glumă, mai în serios.

— Nu asta sunt? Un bărbat divorțat e un bărbat liber!

Răspunsul lui părea destul de serios. M-am uitat nedumerită la el. încercam să-i prind privirea, dar părea că mă evita.

— Ce vrei să spui? am continuat eu.

— Am glumit, dragă, ce te agiți așa?!

Gluma lui nu îmi suna deloc bine. Am început să-mi pun întrebări. Mă deranja faptul că eram despărțiți de un act de divorț, act care nu avea o semnificație reală. Mă măcina atât de tare, încât m-am gândit să am o discuție serioasă cu cel pe care îl credeam soțul meu și să-i cer să ne recăsătorim.

— Vrei să ieșim sâmbătă seară în oraș, ca pe vremuri. Vreau să vorbim despre ceva ce mă macină… i-am spus.

— Sâmbătă nu pot… Sunt invitat la pe-trecerea șefului meu. își serbează ziua de nume.

— Cum așa? și nu te-a invitat cu soția?

— Păi… a invitat numai colegii de birou. Nu vine nimeni cu soția. Chiar dacă te-aș lua, o să te simți prost. Crede-mă, e mai bine să rămâi acasă, cu Mihnea…

M-am bosumflat puțin și am lăsat discuția pe următoarea săptămână. Nici în cel mai urât coșmar nu mi-aș fi putut imagina ce planuri avea Ion în acea sâmbătă. S-a trezit de dimineață. S-a ras, s-a îmbrăcat în cel mai nou costum, și-a luat portofelul cu acte și a plecat.

Peste zi, Mihnea a început să facă febră. M-am tot abținut să-l sun. Nu îmi doream să-i stric distracția ori să inter-preteze colegii lui că îl chemam acasă, la raport. Am început să-i dau copilului antitermice, dar temperatura nu ceda. Spre seară, a ajuns la 40. Ion nu dădea niciun semn. L-am sunat de câteva ori și nu a răspuns. Am chemat un taxi și, cu copilul în brațe, înfășurat într-un cearceaf ud, m-am dus la camera de gardă de la Marie Curie.

— Repede, a țipat doctorița. Are 41! îi țineam mânuța în palma mea și eram îngrozită când îl vedeam cum tremura. Cu toate eforturile medicilor, febra se ambiționa să reziste. Abia după două ore a scăzut la 38,9. Atunci a sunat și Ion. Disperată, am început să-i spun, plângând, ce se întâmplase. Ion mi-a spus că vine la noi și a închis. Dar a apărut peste vreo două ore, când Mihnea era mult mai bine. Am fost internată cu el. în analizele de sânge erau semne clare de infecție. Mi-am vărsat nervii pe Ion:

— Am avut nevoie de tine, iar tu ai petrecut toată ziua! Unde ai fost, Ioane?

— Marilena, calmează-te! Vorbim când vă externează despre asta. E prea mult pentru o singură zi…

Nu am putut să las lucrurile așa. Am insistat să îmi spună ce ascundea.

— Sunt soția ta și am dreptul să știu pe unde ai umblat când aveam nevoie de tine!

Ion a început să gesticuleze. Atunci am văzut că purta verighetă. Numai că nu era verigheta noastră, ci o alta. Am crezut că nu văd bine și l-am luat de mână.

— Ce verighetă e asta, Ioane? Ai pierdut-o pe a ta și ai cumpărat alta ca să nu îmi dau seama?

Era singurul lucru la care mă puteam gândi în acel moment. Ion se eschiva. L-am zguduit puțin, în încercarea mea de a înțelege ce secret ascundea.

— E altă verighetă, a răspuns el. îmi pare rău că trebuie să îți spun așa, aici. știu că nu e momentul potrivit, Marilena, știu că nu am procedat corect, dar…

— Dar ce?

— Dar astăzi nu am fost lângă voi pentru că m-am căsătorit cu Otilia!

— Ce ai făcut?

Auzeam, dar nu puteam să înțeleg realitatea. Cuvintele treceau prin mine, mă străbăteau și ieșeau, fără ca eu să mai pricep ceva. Am leșinat lângă Mihnea. Două asistente m-au târât pe un pat, mi-au pus o branulă și perfuzii. Copilul avea nevoie de mine, iar eu devenisem o legumă. șocul era prea mare. Omul pe care îl iubeam, singurul bărbat din viața mea și cel care credeam că îmi era soț se căsătorise cu altă femeie.

Ion a plecat, lăsându-ne în spital. Nu aveam bani, nu aveam haine de schimb pentru băiat. Noaptea a început să facă din nou febră. Văzând în ce stare eram, doctorița m-a întrebat dacă aveam pe cineva care să se interneze cu noi. Am sunat-o pe mama. Când a auzit ce s-a întâmplat, a venit în grabă. I-am povestit ce făcuse Ion. Mama a amuțit. Mi-a promis că o să îmi fie alături și că o să depășim împreună toate necazurile.

După externare, m-am mutat cu copilul în casa părintească. Am luptat cu mine să îmi revin, numai Mihnea mi-a dat forță să merg mai departe. încă îmi este greu și visez noapte de noapte cum Ion îmi spune că s-a însurat cu altă femeie. Sper să se termine într-o zi!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE