„Înșală-mă cât vrei, dar rămâi cu mine!”

— Doru, băiete, ascultă la mine, că-s om trecut prin multe! Dacă ai chef să-ți înșeli nevasta, foarte bine. Dar ai grijă mare: o dată, cel mult de două ori cu aceeași femeie. Dacă uiți sfatul meu, ești un om pierdut! Te prinde flama prea tare și iese rău! Te părăsește toată lumea, și nevasta, și amanta!…

— Fugi de-aici, nea Gică! Eu îmi iubesc soția! Nu am de gând s-o înșel! am zis, foarte sigur pe sentimentele mele.

— Băiete, nu vorbi prostii! O iubești, nu zic nu, dar… Ce, eu n-am fost ca tine?! Nu am înșelat-o pe nevastă-mea aproape un an! Da, pe urmă, ce să fac? Am fost însă prudent, nu mi-am permis să fiu cu o tipă mai mult de două ori. Dar am greșit o dată… știi ce am pățit?

— Habar nu am.

— Păi, da. Aveam copiii mărișori. Până atunci nu mă abătusem de la regula mea de aur. O dată, de două ori și pa, la revedere! De data aia… am pierdut socoteala! M-am întâlnit de prea multe ori cu… nici nu mai știu cum o chema, și mă aprinsesem rău de tot. La fel și gagica. A început s-o sune pe nevastă-mea, pe copii… Am fost la un pas de divorț. Nu-i bine, măi băiete. Aveam o căsnicie bună, nu vroiam s-o stric. O treabă ca asta îți poate da viața peste cap. Da, am avut o nevastă care a știut ce vrea. Pe mine sau banii mei… Nu contează, tot al ei sunt!

— și? Mai calci pe bec?

— Ochii văd, inima cere… Ce pot să fac? Sunt și eu un biet bărbat. Dacă vrei s-o înșeli pe Amalia, ai liber. Cu condiția…

— Să nu pun sentimentele la mijloc!

Eram convins că n-o voi face. Amalia era oaza mea de liniște. Nici nu aveam nevoie de vorbe, ne înțelegeam doar privindu-ne…

Ei, și până la urmă, mi s-a întâmplat așa cum prevăzuse nea Gică. Totul a început de la delegațiile mele prelungite. Atunci am început s-o înșel pe Amalia. Stăteam prea mult timp plecat de acasă, femeile pe care le-am întâlnit erau mai mult decât disponibile și… ce să fac? Puteam refuza? Bineînțeles că nu. Am aplicat tactica lui nea Gică și treaba mergea ca pe roate. Amalia nu simțise niciodată nimic pentru că, practic, nimeni nu se infiltrase între noi doi. Dar am cunoscut-o pe Eva… Tot într-o delegație, tot departe de casă.

Terminasem treaba prea târziu la firmă și hotărâsem să rămân peste noapte în oraș. Tren nu aveam decât a doua zi pe la unsprezece și, cum nu aveam altceva mai bun de făcut, am intrat într-un bar. Am văzut-o imediat. Nici nu aveam cum să n-o observ, arăta prea bine ca să n-o remarc! Mi-am luat paharul cu coniac și i-am cerut barmanului încă un pahar cu ce comandase roșcata. Cu ambele pahare m-am apropiat apoi de tipă și i-am cerut permisiunea să mă așez lângă ea.

— Nu mai sunt locuri libere? m-a întrebat, privind în jur.

— Nu, e aglomerația cam mare! am răspuns, cu toate că mai bine de jumătate din sală era goală. și, ca deranjul să nu fie prea mare, mi-am permis să nu vin cu mâna goală, am spus întinzându-i paharul cu băutură.

— Aha, domnul vrea să mă agațe! a constatat ea. Par atât de dispusă?

— Nu m-am gândit la asta… Nu-mi place să beau de unul singur.

— De ce nu te-ai dus dincolo? mi-a spus arătându-mi ceva în spatele meu.

Am întors capul și am văzut o femeie, tot singură, la o masă.

— Rectific, nu-mi place să beau singur sau cu femei urâte!

— Mulțumesc pentru compliment.

— Nu-i un compliment… E o realitate!

știam ce așteptam, știa și ea, era numai o chestiune de minute, un joc, nimic mai mult. Dacă nu ar fi fost dispusă, nu ar fi acceptat nici paharul și nici conversația.

— Eu sunt Doru.

— Eva.

— Frumos nume. Mi-aș fi dorit să fiu Adam…

Ne-am tachinat aproape tot timpul. Mă atrăgea femeia, avea un farmec aparte. Nu-mi păsa că timpul trecea, trebuia s-o am mai mult timp în preajma mea.

La un moment dat, mi-a spus direct:

— Te grăbești? Mă gândeam că ne-am putea continua discuția…

— La mine sau la tine?

A acceptat să meargă la hotelul meu. Am plătit consumația și am plecat. Pe stradă m-a luat de mână și m-a tras spre ea. Am strâns-o la piept și ne-am contopit într-un sărut pătimaș. Simțeam că nu mai pot, o doream atât de mult!

Nu știu când și cum am ajuns în camera de hotel. Hainele zburau, una după alta. Ce a urmat e greu de descris în cuvinte. Pasiunea pusese stăpânire pe noi. Când m-am trezit în zori, nu mai era în cameră. Am privit mai atent în jur. În afară de hainele mele, care zăceau aruncate prin toate colțurile camerei, nu era nimic din ce putea aminti de trecerea roșcatei. Am ridicat din umeri, apoi, lovit de un gând, am sărit la haine. Ce ușurare! Nu-mi lipseau nici acte și, foarte important, niciun ban. „Ei, Eva nu e fată rea”, mi-am zis în gând. De ce o fi dispărut așa? Gândul ăsta nu-mi dădea pace, dar nu aveam timp de el. Riscam să pierd trenul.

Acasă mă aștepta Amalia. A sărit de gâtul meu, bucuroasă că am ajuns. Seara a decurs bine, ca într-o familie normală. Ne-am culcat. La un moment dat, m-am trezit zgâlțâit:

— Doru, ai început să vorbești prin somn! Ce visai, iubire?

— Nu știu, nu-mi aduc aminte! i-am spus și am luat-o în brațe.

O visasem pe Eva, făceam dragoste cu femeia aia. Nu știu ce-mi făcuse, doar nu fusese singura cu care îmi înșelasem nevasta! Asta începuse să mă obsedeze și nu era bine. Am început să facem dragoste…

— Mă înșeli, Doru! Cu cine ai fost?

— Ce ai? Ai înnebunit? Cu cine să te înșel? De unde până unde ți-a venit ideea asta? am revenit imediat cu picioarele pe pământ.

— Tu să-mi spui cu cine ai fost! M-ai înșelat, nemernicule… Te iubeam!

— De unde ți s-a năzărit?

— Mai întrebi? Din modul în care ai făcut dragoste cu mine! Erai atât de pătimaș, atât de sălbatic… Nu mai suportam! Simt că ai fost cu cineva! Cu cine?

M-am ridicat din pat.

— Fugi? De ce? Te simți vinovat?

— Mă duc să-mi fac o cafea. Ai reușit să strici momentul ăsta. Mă întorsesem acasă, îmi fusese dor de tine și tu… Tu ce faci? Începi să-mi reproșezi tot felul de prostii!

Atacam ca să nu-i las ei timp să mai atace. Cum de mă simțise Amalia? Până atunci nu se mai întâmplase. Da, dar nici mie nu-mi stătuse gândul atât de mult la o aventură.

Câteva săptămâni nu s-a mai întâmplat nimic. Lucrurile intrau încet în normal. Muncă și casă. Scăpasem, cel puțin pentru moment, de delegații. Mă puteam consacra, trup și suflet, familiei. Eram atent cu soția mea, nu trebuia să-i mai creez suspiciuni. Nu avea niciun rost. O iubeam, doar eram însurat cu ea, și nu vroiam s-o pierd dintr-o prostie. Totuși, trebuia să am grijă. Nu se știe niciodată ce poate interveni! într-una din seri m-am hotărât s-o invit în oraș.

— Cu ce ocazie? Sărbătorim ceva?

— Trebuie să avem un motiv? Un bărbat care iubește o femeie nu are voie să-i facă mici surprize?

A zâmbit și a acceptat. Ne-am plimbat, am fost la un film, apoi Amalia a vrut la restaurant.

— E rândul meu să te invit! a spus în timp ce ne așezam la o masă. Mâncăm ceva și, pe urmă, mai vedem!

Era bine, Amalia uitase de micul incident. Tocmai răsuflasem ușurat când m-am pomenit cu marea surpriză:

— Iubitule, vom avea un copil! Parcă mi-a dat în cap cu un ciocan.

Așa au sunat vorbele ei. Mă luase cu totul pe neașteptate.

— Nu te bucuri?

Părea îngrijorată de reacția mea.

— Ba da, sunt fericit. Doar că nu mă așteptam.

— Nici eu. De aia sunt și mai încântată!

Mă simțeam cel mai mare păcătos. Ea îmi făcea un copil, iar eu o răsplăteam înșelând-o. Mi-am jurat să fiu băiat cuminte. Pentru Amalia, pentru copilul nostru…

Lunile trecuseră greu, dar nu mai era mult și Amalia năștea. Greoaie, diformă din cauza sarcinii avansate, Amalia nu era o priveliște tocmai plăcută. Era și ea conștientă de asta, dar voia să se mai relaxeze. După ce năștea, urma o altă perioadă grea. Trebuia să profităm de ultimele clipe de liniște pe care le mai aveam și am hotărât să ieșim în oraș, la un bar. Tocmai ne așezaserăm la o măsuță când, ironia sorții, am văzut-o… Era chiar ea? Eva?

Poate că mi se păruse. Ce să caute în orașul meu? Da, era Eva. Nu mă înșelasem. Am început să respir mai repede. Nu, nu se putea să fie adevărat! De ce trebuia să fiu cu Amalia? Cum să fac să stau de vorbă cu Eva? Să-i explic, să-i spun cât mi-a lipsit… O noapte fusese între noi, dar ce noapte! știam că mă văzuse. Nu știam ce să fac. S-o salut, să mă fac că nu o văd? Dacă o salutam, nevastă-mea mi-ar fi cerut s-o invităm la masă. Dacă mă făceam că nu o cunosc, pierdeam poate unica șansă de a mai lua vreodată legătura cu ea. între două rele trebuia să aleg răul mai mic. Am înclinat capul spre Eva și ea mi-a zâmbit. Amalia a remarcat imediat.

— Cine e? O cunoști?

— Da.

— Păi, de ce nu o chemi la masa noastră? Pare singură…

— Eu știu… Voiam să fim numai noi doi… știi ce fac? Mă duc până la ea, să văd dacă e singură. în cazul ăsta, aș invita-o, altfel…

— Bine, te descurci tu.

M-am ridicat de la masă și m-am îndreptat către Eva.

— Vai, ți-ai amintit de mine! Nu se poate! și mai ai în dotare o nevastă! Nu știam…

— A fost loc de cuvinte între noi? Nu-mi amintesc. Aș fi vrut să ne mai vedem, dar tu m-ai lăsat baltă. Nici măcar un bilet… Ce faci?

— Trăiesc.

— Aș vrea să ne mai întâlnim. Se poate?

— Poate… Mă mai gândesc. Nevasta ta se uită cam lung înspre noi. Ar fi cazul să mă retrag.

— Dă-mi numărul de telefon! Te rog…

Eva s-a uitat lung la mine, apoi mi l-a notat pe o hârtie. Când m-am întors la masă, Amalia m-a luat la rost. I se păruse ciudată întârzierea mea la masa roșcatei, cu atât mai mult cu cât i se păruse suspectă plecarea ei.

A stat îmbufnată toată seara. A doua zi, m-a sunat la muncă. Se simțea rău și vroia s-o duc la spital. Am ieșit în stradă, am luat un taxi, am mers acasă s-o iau pe Amalia și nu ne-am oprit decât la spital. șase ore mai târziu, deveneam tată. De bucurie, m-am îmbătat.

Așa mi-am amintit de Eva și am sunat-o imediat. Fericirea mea s-a consumat cu ea. Ce bine-mi era! Iubita mea nu m-a întrebat nimic, nu mi-a cerut explicații. Cât timp Amalia a rămas în spital, eu nici n-am ajuns pe acasă. Ziua treceam pe la spital de vreo două ori, apoi aterizam la apartamentul Evei.

A fost groaznică ziua în care mi-am scos nevasta și fiica din spital. Mă ardeau degetele să sun la Eva, nu aveam stare să stau în casă. Ceva se rupsese în mine. Nu o puteam privi în ochi pe nevastă-mea, îmi era jenă.

0 doream ca un nebun pe Eva, mă gândeam numai la ea. Făcusem o pasiune nebună și nu mă puteam desprinde. O iubeam pe Amalia, era soția mea, dar mă simțeam vinovat. Crunt de vinovat. I-aș fi spus adevărul, dar îmi era teamă c-o voi pierde. Am rezistat așa două luni. Abia atunci am avut tăria să-i spun adevărul. Răspunsul ei m-a mirat.

— Eram convinsă că ai pe cineva. Așteptam să-mi spui… Nu știu ce s-a petrecut cu tine, îți doreai atât de mult să avem un copil, și acum, când îl avem, suntem ca doi străini. De ce ai făcut-o? Pentru că eram gravidă și urâtă? Pentru că dragostea ta a murit? Am încercat să înțeleg…

— Amalia, te iubesc! A fost o clipă de nebunie…

— Nu, nu a fost doar atât. S-ar fi terminat de mult. Dar la tine durează de prea mult timp ca să fie… o aventură.

— Iartă-mă! Vreau să fim împreună în continuare.

— și eu vreau să fim împreună. Te iubesc, Doru. Mi-e teamă de viitor… înșală-mă, dar rămâi cu mine!

Am rămas cu soția mea, dar am rupt legătura cu Eva. Relația cu ea mă consuma prea mult. în fond, poate că nea Gică avea dreptate. 0 dată, de două ori cel mult… De ce să mă leg la cap fără să mă doară? Mă înțeleg din nou foarte bine cu nevasta, gândurile mele nu se mai îndreaptă spre nicio altă femeie… Au mai existat, dar, încă de a doua zi, le-am uitat chipul…

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE