Pornind de la o singură fotografie a bunicii sale, Nurijan, fotografie regăsită în albumul unei rude îndepărtate, regizoarea iraniană Mina Keshavarz o readuce la viață pe cea care s-a sinucis în urmă cu mai bine de cinci decenii și a cărei moarte a fost mult timp pentru familia Minei un lucru despre care nu se vorbea nici măcar în șoaptă.

Povestea a urmărit-o ani la rând pe Mina care, în urmă cu câțiva ani, a început să documenteze eforturile organizațiilor feministe din Iran pentru impunerea unei legi împotriva violenței domestice, rezultatul fiind cel mai nou documentar al acesteia, „Arta de a trăi în pericol”. 

Vălul așezat peste această poveste s-a ridicat când Mina avea 17 ani și a aflat că bunica ei, Nurijan, s-a omorât pe când avea 35 de ani și era deja mamă a opt copii. La vremea respectivă, povestește Keshavarz, deși bunicul ei și soțul lui Nurijan părea a fi partenerul ideal, cel care „aducea bani în casă”, atitudinea lui dominatoare a încorsetat-o pe femeie într-un rol care nu i se potrivea și pe care îl respingea: acela de mamă care își sacrifică viața, speranțele și aspirațiile de dragul copiilor. 

Nemaiputând suporta această situație, Nurijan, spune nepoata ei, a comis un „act de curaj”, găsind în moarte singura formă de libertate care îi era permisă. 

În ce o privește pe Mina Keshavarz, ea spune că, de atunci, situația din Iran s-a îmbunătățit mult, iar astăzi, numărul femeilor care urmează studii superioare îl depășește pe cel al bărbaților

Iranul se află însă în continuare printre singurele 12 state din lume care nu au o lege împotriva violenței domestice.

De la inginerie industrială la filme documentare 

Reporter: Spune-ne câte ceva despre tine – câți ani ai, unde locuiești, ce studii ai.
Mina Keshavarz: Am 37 de ani și trăiesc în Iran. Am crescut acolo, am studiat și lucrez acolo. Nu am studiat cinematografie, am studiat inginerie, ceva foarte departe de… 

– Ce fel de inginerie?
– Inginerie industrială (râde). Da, ceva foarte diferit. Am fost mereu foarte bună la matematică și la fizică, așa că m-am dus la Facultatea de Inginerie. În același timp, am activat în Societatea de Film a Tinerilor Iranieni, din Shiraz – un alt oraș din Iran. 

De asemenea, în perioada studenției, scriam cronici de film documentar pentru revistele de cinema și în ziare. Iar după ce am terminat facultatea, nu m-am angajat ca inginer. Am început să lucrez la documentare și, din 2007, doar asta fac.

–  Povestește-ne puțin despre copilăria ta. Cum ai crescut?
–  Tatăl meu este scriitor, deci am crescut cu multe cărți, dar tata era interesat și de cinematografie la începutul carierei sale, avea și multe reviste de cinema. 

Când aveam 9 ani, aveam o profesoară la școală care m-a inspirat mult, era o intelectuală, iar la vremea aceea, în Iran, era ceva deosebit, știi? Femeia asta ne cerea să citim câte o carte și să facem un rezumat pe baza a ce am citit. Ne mai punea să ne uităm la filme, un film pe săptămână, difuzat la televizor. Îmi amintesc prima seară în care am făcut asta, era un film de Abbas Kiarostami, cel mai cunoscut regizor din Iran. 

Și îmi amintesc, copil fiind, că a fost un film greu pentru mine, era despre un copil și nu puteam înțelege tema, dar m-am uitat la film și l-am întrebat pe tata: „Poți să îmi explici despre ce este vorba?”.

Deci, am crescut într-o astfel de familie și cu astfel de profesori, cu filme și cărți. La început, mă uitam la filme intelectuale, îmi plăceau Bergman sau Tarkovski și filmele artistice, dar, pe parcurs, m-am îndrăgostit de documentar.

„Am încercat mereu să arăt o altă față a țării mele”

– Din filmul tău, la un moment dat, reiese că femeilor iraniene nu li se permite întotdeauna să meargă la facultate…
– Nu, nu e așa. Poate doar în sate îndepărtate, așa cum era unul dintre satele pe care l-am arătat în film – acolo, da, preferă ca fetele să nu meargă la facultate, dar nu e ceva frecvent la nivel național. De fapt, rata de femei educate este mai crescută decât cea a bărbaților. 

Ceea ce spui tu se petrecea în trecut, acum 20 de ani, dar nici atunci tot timpul. Tatăl meu vine dintr-un sat iranian, iar femeile din familia noastră din acele locuri au ajuns să studieze și să ocupe poziții înalte. Da, primim mai greu funcții de conducere la nivel de stat, dar avem multe femei care ocupă posturi bune și fac facultate. 

– Legat de asta, crezi că sunt multe percepții greșite cu privire la Iran?
Da, cred asta. 

– Poți să ne vorbești puțin despre percepțiile greșite întâlnite de tine?
– De fapt, în cariera mea cinematografică, am încercat mereu să arăt o altă față a țării mele. Iran se află în Orientul Mijlociu, guvernul este unul islamic, iar percepția oamenilor despre cei din Orientul Mijlociu este una foarte controversată. Oamenii din Vest au impresia că nu avem voie să facem nimic, să mergem nicăieri, ceea ce nu este adevărat. Chiar și în familiile religioase, femeile muncesc și studiază și oameni ca mine trăiesc în această țară – lucrăm și trăim în Iran. 

În filmele mele anterioare, am încercat să mă lupt cu aceste prejudecăți. Nu poți să spui doar: „În Iran, femeile sunt așa și așa”. Sigur, există între noi și Vest unele diferențe, este evident, dar cred că multe dintre problemele noastre sunt întâmpinate și în alte țări de pe glob, așa cum este problema violenței domestice, pe care o abordez în filmul meu. 

– Violența domestică, într-adevăr, este o problemă și în România. 
– Exact. Am făcut filmul în coproducție cu Germania și, pe când lucram la el, am aflat că, în Franța, o femeie este ucisă de soț sau de fostul partener o dată la cinci zile, deși au legi dezvoltate special pentru asta și așa mai departe. 

Întâlnim povești similare în Statele Unite sau în România, unde aveți lege, aveți suport pentru victimele violenței domestice, dar lucrurile astea nu încetează să se întâmple. Se întâmplă peste tot. 

Un film care a pornit de la un singur cadru 

INTERVIU | Regizoare din Iran, despre lupta femeilor împotriva violenței domestice: „Întâlnim povești similare în SUA sau în România”
Imagini suprapuse peste fotografia cu bunica regizoarei | Captură film

– Ne-ai arătat în film și ne-ai spus povestea unei bunici pe care nu ai cunoscut-o niciodată. Înțeleg și că, la un moment dat, ai aflat adevărul despre ea – că s-a sinucis. 

– Da. Așa cum am spus și în film, nu am cunoscut-o niciodată. 

Îmi amintesc, când eram mică, toți prietenii mei aveau bunici, iar eu nu le cunoșteam pe ale mele, fiindcă și mama tatălui meu murise. 

Filmul este despre mama mamei mele și, de fiecare dată când le întrebam pe mama sau pe mătușile mele ce s-a întâmplat cu ea, îmi spuneau că a murit și că era bolnavă, ceva de genul ăsta. Nu am știut adevărul până când nu am împlinit 17 ani și mama mea mi-a spus. 

M-a afectat foarte mult atunci și mă întrebam tot timpul de ce s-a sinucis, de ce și-a lăsat copiii – pentru că avea opt copii mici la vremea aceea. În toți anii ăștia, povestea ei m-a bântuit. Când am decis să fac un film despre violență domestică, m-am gândit că nu putea fi un film din care să lipsească povestea bunicii mele.

Mi-a luat mult timp să găsesc o formă artistică de a face asta, pentru că nu aveam nicio imagine cu ea, cu excepția unui singur cadru. Nu există nicio fotografie cu ea în albumul de familie, cu excepția uneia pe care am găsit-o în albumul unei rude mai îndepărtate.

Cred că în orice familie există o Nurijan

– Poți să ne explici, mai ales pentru cei care nu au văzut filmul, cum se leagă sinuciderea bunicii tale de noțiunea de violență domestică? 

– Bunicul meu era – a murit acum 10 ani – foarte macho, foarte dominator. Nu a existat o formă de abuz fizic, dar a existat abuz verbal, a existat umilință. El voia ca bunica mea să nu aibă alt rol în afară de acela de a-i purta copiii, de a avea grijă de ei, dar ea voia o altă viață. 

Era interesată de studiu, de muncă și nu avea timp să facă toate astea cu atâția copii, așa că era într-o situație de violență domestică. Familia mea credea că bunicul e un om bun pentru că nu o bătea, aducea bani în casă… Pe atunci, acum mai bine de 50 de ani, așa gândea toată lumea. Dar nimeni nu și-a dat seama câtă violență a îndurat. Cred că și în România, dar și în alte părți ale lumii, femeile se sinucid pentru că nu pot îndura astfel de situații. 

Legat de asta, ce fel de reacții ai primit de la publicul feminin care a văzut filmul?
– Din păcate, nu am putut arăta filmul la festivaluri, din cauza pandemiei, dar câteva femei m-au căutat și mi-au scris după ce au văzut filmul și mi-au povestit despre situația lor. În Marea Britanie, în Coreea de Sud mi-au povestit că este aceeași situație. O femeie din Germania mi-a spus: „Cred că în orice familie este o Nurijan (numele bunicii regizoarei – n.r.), o femeie care experimentează abuzul”. Știu că sunt multe filme despre violență domestică, sunt și în Iran, dar cred că femeile trebuie încurajate în continuare să vorbească despre abuz. 

Dacă vrei să schimbi ceva, trebuie mai întâi să le crezi pe aceste femei. Multe dintre ele nu conștientizează faptul că se află într-o situație de violență domestică, au impresia că așa sunt relațiile, așa sunt bărbații… Dar știm că asta nu e adevărat și că ele normalizează abuzul. 

Schimbarea – „un proces dureros”

INTERVIU | Regizoare din Iran, despre lupta femeilor împotriva violenței domestice: „Întâlnim povești similare în SUA sau în România”
Mina Keshavarz a prezentat filmul „The art of living in danger” la Festivalul de Film Feminist organizat de Asociația Art Fusion în perioada 1 – 5 septembrie, la București | Foto: I.M.

– La un moment dat, în filmul tău, unele dintre femei spun că și-ar schimba viețile, dar nu au cum. 

– Uneori, oamenii au impresia că nu există niciun fel de suport, nici financiar și nici de altă natură și cred că, pentru a schimba lucrurile, au nevoie de foarte mult sprijin. Sigur, asta e adevărat, dar cred că, pentru a schimba lucrurile, trebuie întâi să-ți dorești să schimbi situația, iar asta nu va fi ușor, e un proces dureros – te cerți cu familia, lupți cu societatea și cu tine însuți.

Iar uneori, femeile abuzate sunt într-o stare de dependență de abuzator, este acest faimos Sindrom Stockholm. Unul dintre personajele din film este o terapeută care mi-a povestit că s-a aflat într-o situație de violență domestică. Ea mi-a spus: „Da, cred că sufăr de Sindromul Stockholm, pentru că știam că sunt într-o situație rea pentru mine, dar nu puteam să plec de acolo”. În cele din urmă, familia ei a ajutat-o și și-a dat seama în ce situație trăia de fapt.

– Există alte legi în Iran care pedepsesc abuzul asupra femeilor la care femeile pot recurge pentru a ajunge totuși în instanță?
– Da, dacă un bărbat își lovește soția, există o lege care sprijină femeile, dar trebuie să dovedești asta cu un certificat medico-legal, care adesea poate fi greu de procurat. Așa că avocații vor acum să schimbe acest proces. Ei fac treaba cea mai grea, pentru că ei trebuie să convingă judecătorii că s-a petrecut un abuz. 

Am divorțat doar pentru că voiam să divorțez

– Ai fost vreodată, personal, într-o astfel de situație?
– Din fericire, nu, dar am divorțat cândva doar pentru că voiam să divorțez. Am făcut un film despre divorțul meu, în urmă cu zece ani, și îmi amintesc că, la vremea respectivă, filmul era tabu în societatea iraniană.

– De ce? 
– Pentru că fostul meu soț este un tip foarte drăguț, un intelectual, un soț foarte bun și toată lumea mă întreba: „De ce vrei să divorțezi?”. Am vrut să fac acel film pentru a arăta că, pentru a divorța, nu trebuie să ai motive evidente – soțul este violent, dependent… 

Ești un om care vrea să rupă o relație, nu ai nevoie să le dai explicații altora. M-am certat din cauza asta cu familia mea, deși provin dintr-o familie de intelectuali, dar în cele din urmă am făcut asta și familia este astăzi foarte fericită și mândră de mine. Îmi spun că sunt puternică, mi-am urmat visurile și am făcut ce mi-am dorit. Dar nu, nu m-am aflat niciodată într-o situație de violență domestică.

Mina Keshavarz, regizoare:

Despre sinucidere și curaj

– La un moment dat, în film, spui că sinuciderea bunicii tale a fost un act de curaj. Nu e un mesaj cam riscant?
– Ba da, este un mesaj foarte riscant, dar când mă gândesc la povestea ei și la situația în care se afla, când văd rata sinuciderilor în rândul femeilor din unele regiuni din țara mea și știu că se ajunge la sinucidere pentru că nu au alte opțiuni, la fel ca bunica mea… Cred că uneori este un act de curaj să nu mai stai într-o astfel de situație. Sigur, e un mesaj riscant, nu încurajez oamenii să se sinucidă, nu spun că toți cei care comit acest act sunt curajoși. 

– Crezi că a căutat o formă de libertate? 
– Da, spun asta în film, că voia să fie liberă și că nu avea niciun fel de sprijin, familia ei nu îi înțelegea situația, iar ea a tolerat mult timp acea situație până într-o zi, când a decis să fie liberă. Nu cred că a fost o decizie ușoară pentru ea, cred că a fost curajoasă, deși nu cred că își dorea ca lucrurile să iasă astfel. 

– Cum ai defini tu, personal, libertatea?
– Nu e o întrebare ușoară (râde). Putem avea multe definiții. 

De fapt, cred că în viața mea de până acum, am încercat să trăiesc ca o persoană liberă. Nu contează țara în care trăiesc, asta este altă poveste, încerc să fiu o persoană liberă în viața mea personală. Iar asta înseamnă că nu vreau ca nimic sau nimeni să fie dependent de mine, chiar dacă am relații și așa mai departe. 

Cred că un artist trebuie să se simtă liber, poți face orice când te simți liber în mintea și în viața ta.

Mina Keshavarz, regizoare:

Deci, cred că libertatea e un lucru pe care trebuie să îl crezi, să îl practici în viața ta personală, în muncă. Eu încerc să trăiesc în libertate și să îmi ofer singură libertatea de care am nevoie. 

Profesia: documentare

  • Conform site-ului ewawomen.com, Mina Keshavarz s-a născut în 1984 în Shiraz, considerată capitala culturală a Iranului.
  • Documentarele sale pe probleme sociale au avut premiera în Salonic, Sheffield, Tribeca și la Festivalul de Film din Londra.
  • Printre filmele la care a lucrat se numără: „Profession: Documentaries”, „Braving The Waves” și „Unwelcome in Tehran”. 
  • Are propria casă de producție de film documentar,  „MinDoc Film Production“, înființată în 2013. 
  • De atunci, MinDoc a produs două documentare interactive, inclusiv „Scheherzade Now”, și trei lungmetraje documentare, inclusiv „Fish Eye” și „The Art of Living in Danger”.

Foto: womennewsnetwork.net

Citeşte şi:

Un judecător din România încurajează autoritățile să decidă ele ce întrebări are voie să pună presa și cum să fie cenzurați cetățenii

Imaginea care sperie: O mare de oameni fără măști, la UNTOLD: „Să vedeți jihad în două săptămâni”. Ce spun organizatorii

Institutul Național de Neurologie, lot cu dedicație pentru Philips în licitație de 40 de milioane de lei, bani europeni. Ce spune managerul

Ce spune despre România un japonez care s-a mutat din 2007 aici. A remarcat un mare defect la români
PARTENERI - GSP.RO
Ce spune despre România un japonez care s-a mutat din 2007 aici. A remarcat un mare defect la români
Carmen Tănase rupe tăcerea despre motivul pentru care refuză testarea și vaccinarea anti-Covid-19: „Niște minciuni care...
Playtech.ro
Carmen Tănase rupe tăcerea despre motivul pentru care refuză testarea și vaccinarea anti-Covid-19: „Niște minciuni care...
Un tată sfâșiat de durere l-ar fi obligat pe pedofilul care i-a abuzat fetița să-și sape singur groapa, apoi l-ar fi ucis, în Rusia
Observatornews.ro
Un tată sfâșiat de durere l-ar fi obligat pe pedofilul care i-a abuzat fetița să-și sape singur groapa, apoi l-ar fi ucis, în Rusia
Horoscop 22 septembrie 2021. Gemenii încep o nouă etapă pentru sfera sentimentală, una luminoasă și frumoasă
HOROSCOP
Horoscop 22 septembrie 2021. Gemenii încep o nouă etapă pentru sfera sentimentală, una luminoasă și frumoasă
Președintele care s-a autoproclamat „cel mai cool dictator din lume” și a adoptat bitcoin ca monedă oficială
Știrileprotv.ro
Președintele care s-a autoproclamat „cel mai cool dictator din lume” și a adoptat bitcoin ca monedă oficială
Inventatorul vaccinului anti-COVID a murit în condiţii misterioase! Descoperire despre vaccin
Telekomsport
Inventatorul vaccinului anti-COVID a murit în condiţii misterioase! Descoperire despre vaccin
Ce trebuie să știi despre programul Act for Good
PUBLICITATE
Ce trebuie să știi despre programul Act for Good