Scriitoarea Elena Vlădăreanu: „Pentru o femeie care face artă este infinit mai greu decât pentru un bărbat”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Seria de conversații pornită de Vasile Ernu cu scriitorii români, intitulată „Literatura la zi”, continuă astăzi cu poeta și jurnalista Elena Vlădăreanu (n. 1981). A debutat cu poezie în 2001-2002; de atunci, a publicat mai multe volume de versuri, printre care spaţiu privat. a handbook (Cartea Românească, 2009, cu desene de Dan Perjovschi), Non Stress Test (Casa de Pariuri Literare, 2016), Bani. Muncă. Timp liber (Nemira, 2017), minunata lume disney (Nemira, 2019). Texte de diferite genuri – poezie, proză, dramaturgie – i-au apărut în mai multe antologii, în România și în străinătate. Acum debutează în proză.
Cuprins:
Elena Vlădăreanu, una dintre cele mai semnificative scriitoare ale generației sale, cu o sensibilitate socială poetică unică, debutează în această vară în proză la editura Nemira. Volumul de proză de estivală se numește August.
Vasile Ernu: Dragă Elena Vlădăreanu, din câte știu ești născută în sud. La o distanță de fix 10 ani. Eu am vrut să plec de acasă foarte mult, chiar dacă mă simțeam bine cu ai mei. Nu știu exact de ce. Tu ai vrut să pleci?
Elena Vlădăreanu: Sincer, nici nu mi-am pus vreodată problema dacă vreau să plec sau nu de acasă. Din momentul în care a devenit evident că voi merge la facultate, a devenit evidentă și plecarea mea de acasă. Sigur, ar fi fost o opțiune să merg la Constanța. Dar cumva, deși nu prea știam eu bine pe ce lume trăiesc, simțeam că din multe puncte de vedere e mai ok să vin în București.
În primul rând, pentru că ai mei, mama mai ales, mi-a inspirat un puternic sentiment de independență, ceea ce a fost bine și complicat: alegerea facultății, traiul pe cont propriu etc. sunt minunate, dar te și responsabilizează foarte timpuriu. M-am trezit la puțin peste 19 ani studentă într-un oraș care mă intimida, fără bani, fără locuință, fără orizont de fapt, captivă într-o bibliografie stufoasă, căreia nu îi vedeam capătul. A trebuit să mă descurc cu toate.
„La 3 ani recitam Muma lui Ștefan cel Mare”
- Spune-mi, te rog, ce ți-a rămas în memorie foarte puternic din copilărie?
- Hm. Cred că aș pune pe primul loc relația cu animalele. M-am născut și am crescut într-o casă în care erau întotdeauna peste 10 pisoi (e la fel și acum), în care găinile mureau de bătrânețe, în care nimeni nu tăia pe nimeni.
Apoi aș pune orele de povești cu bunică-mea. Bunică-mea ținea loc de televizor, radio, cărți. În lungile după-amieze de iarnă, când eu și frati-miu, care e cu doi ani mai mic, ne plictiseam groaznic în casă și afară era prea frig să ieșim, bunică-mea ne povestea tot: războaiele (prinsese al Doilea Război Mondial, când fusese soră medicală), Biblia, foametea, sărăcia, familia, istoria, Ion Creangă și, când ne săturam de toate astea, trăgeam de ea să ne spună Mustață-Verde (sau Roșie, nu mai știu), o poveste horror cu un haiduc și o femeie căreia îi tăia degetul pentru a-i lua superbul inel. Iar pe mine mă învăța poezii.
Am amintiri cu oameni în tren spre București ascultându-mă cu gura căscată în timp ce eu, 3 ani, recitam Muma lui Ștefan cel Mare (am și o înregistrare cu mine de atunci, pe care am folosit-o într-o lucrare sonoră), dar și ceva lung, religios, de Vasile Voiculescu. Cred că de la bunică-mea mi se trage, sincer, și de la cum înflorea ea realitatea: aceeași poveste, niciodată nu era aceeași.Elena Vlădăreanu:
„Nu ieșeam din bibliotecă”
- Apropo de traume: când mă documentam pentru cartea cu adolescența, am discutat cu o prietenă de generație. Și mi-am dat seama că în multe privințe pentru fete a fost mai greu. Tu cum ți-ai trăit adolescența? Ce te-a marcat în acea perioadă?
- Greu cu adolescența. Tind să zic că a fost o adolescență normală, deși nu, nu a fost. Pentru că nu aveam niciun fel de abilitate socială – nu eram populară, nu știam să dansez, nu aveam haine, eram timidă și introvertită – singura soluție pe care am găsit-o a fost să mă refugiez într-un complicat complex de superioritate.
Nu ieșeam din bibliotecă – chiar nu ieșeam, în timpul vacanțelor descuiam și încuiam sala de lectură, iar cât aveam școală mergeam la cursuri, apoi reveneam la bibliotecă - , scriam eseuri complicate, citeam cărți și mai complicate, pe care le înțelegeam parțial, dar care m-au salvat, la propriu: facultatea mi-am hrănit-o din tot ce am citit în liceu și din notițele de atunci, încă le am, eu în liceu și datorită minunatei mele profesoare de română, Daniela Nicola, am citit toți marii teoreticieni, de la Barthes și Kristeva la Eco. Plus cărți de gramatică. Practic, mare parte din programa de la Litere o parcursesem deja în clasele a X-a, a XI-a, a XII-a.
- Tu ai fugit la București la Litere. Cum a fost descoperirea acestui oraș? Dar studenția?
- Ce vrei să-ți zic? Simplu nu a fost. Nimic. Nu aveam bani. Cred că la asta se reduce totul. Am început să lucrez full time din 2001, din semestrul al II-lea, primul an. Făceam teren, alergam toată ziua între casă, facultate, ziar și locuri din oraș unde se întâmplau diverse lucruri. Scriam despre orice, cultural zic.
Eram timidă și eram îngrozită de ideea de interviu, eram îngrozită că nu știam nimic despre omul cu care urma să vorbesc. Precizez sau reamintesc: vorbim de începutul anilor 2000, deci nu existau telefoane mobile, computere, net. La ziar era un singur computer conectat la net în tot biroul. Deci a-ți face documentare cu o oră-două înainte de interviu era imposibil.
Mai era ceva care mă punea în dificultate: oameni care îmi erau profesori la facultate erau de cele mai multe ori cei cu care făceam interviuri, reportaje etc. Tot timpul simțeam că trebuie să demonstrez ceva. A fost complicat și solicitant emoțional.
„Am fost trimisă la cratiță, mi s-a strigat din public «Curvo!»”
- Spune-mi, te rog, cum a venit aventura aceasta cu scrisul? Când ai început și cum ai ajuns să scrii poezie destul de sistematic?
- Am început, ca toată lumea, când eram foarte mică. Scrisul de altfel era singura formă de artă de care eram conștientă. Îmi plăcea să și desenez, dar niciodată ceea ce aveam în minte nu era identic cu ceea ce obțineam pe hârtie, asta mă frustra. La scris aveam mereu un control.
Nu înseamnă că scriam bine. Nu scriam. Nici imaginație nu știu sigur câtă aveam. Aveam în schimb o abilitate în a lucra cu limbajul. Eram o imitatoare foarte bună, și asta. De altfel, poate că așa și trebuie început, prin a imita pentru ca, treptat, să ajungi să înțelegi ce-i aia originalitate și cu ce se mănâncă.
Mai e ceva care cred ce m-a ajutat: obstinația, continuitatea, o determinare care nici măcar nu știu de unde venea/vine. Sistematic și în ideea de a arăta am început târziu, după ce am intrat la Litere și am mers pe la cenacluri.
- Știu că nu putem ocoli și perspectiva asta de gen: cum e să fii poetă între mulții bărbați scriitori, poeți care domină spațiul literar românesc?
- Sincer, am încetat acum mulți, foarte mulți ani să mă mai gândesc la mine în relație cu lumea literară românească. Singura perspectivă din care mă interesează acest mediu este cea a proiectului Zilele Sofia Nădejde, dar unde nu mă implic ca scriitoare, ci doar ca manager cultural.
În fine, nu știu dacă e foarte clar. Mi-am luat-o nasol la început, când și eu eram provocatoare, aruncam mereu gaz pe foc. Țin minte și acum o primă ședință a cenaclului lui Marin Mincu, unde m-a invitat să citesc, și pentru care am scris special o serie de texte provocatoare conștientă fiind că voi avea PUBLIC. Așa a și fost, o sală plină, televiziune (hahaha, începutul anilor 2000, deschiderea unui cenaclu era știre la tv!). Am fost trimisă la cratiță, mi s-a strigat din public „Curvo!”
Cam așa era. Altfel, ca să nu mă lungesc foarte mult, cred că toate căutările importante în poezia de după 2000 (mă refer la asta, pentru că ăsta este câmpul în care încă sunt) au fost întreprinse și duse mai departe de femei. Chiar și acum, la 20 de ani de la debutul meu: cele mai bune cărți de debut sunt semnate de femei.
Mi se pare că această calitate, pe care o atribuim automat bărbaților, curajul – care vine la pachet cu asumarea unei anumite stranietăți, lipse de înțelegere, respingere – le este tipică femeilor. Deci e bine, ca să îți răspund la întrebare, dacă bărbații nu ar fi atât de atașați de o direcție deja canonizată, scrisul nostru nu s-ar vedea atât de bine.
„Trăiam pe propria piele precariatul, insecuritatea socială”
- Recunosc că mi-au plăcut mult anumite volume ale tale de poezie mai socială, mai bătăioasă, mai aproape de frământările care ne macină viața noastră precară. De unde această sensibilitate socială? E cumva și o marcă generațională?
- Da, este, toți eram sensibili din punctul ăsta de vedere atunci, la început. Asta și pentru că trăiam pe propria piele precariatul, insecuritatea socială, joburile solicitante, prost plătite și niciodată la timp. Primii trei, patru ani de muncă au însemnat un salariu minuscul, din care îmi plăteam abonamentul RATB (redus, că eram studentă) și chiria camerei din Vitan unde locuiam, și care niciodată, dar niciodată nu venea la timp. Treptat, sigur, lucrurile s-au schimbat, dar încă trăim la limita sărăciei, asta ne face mai atenți și empatici față de sărăcia profundă, din care nu reușești să te ridici.
- Te-a ajutat această sensibilitate socială și poezia în experiența ta teatrală? Cum ai ajuns să faci și dramaturgie?
- Am început să scriu pentru teatru pur și simplu. Robert Bălan căuta text nou așa cum eu eram și sunt într-o continuă căutare în lucrul cu textul. Nu cred că știu să scriu teatru. Este un mediu pe care îl înțeleg și îl accept greu, mă interesează însă permeabilitatea lui la schimbare, experiment, nou, alte medii.
Așa că textele pe care le-am scris pentru teatru reflectă în primul rând asta, interesul meu pentru experiment, și în al doilea rând interesul meu pentru anumite teme: sociale, da, dar văzute la un nivel micro, al vieții private, al spațiului intim, al micii istorii.
- Ai scos un volum de proză scurtă la Nemira. Acum îl citesc. Cum ai decis această trecere? Știu că nu e un lucru ușor. Ce înseamnă acest pas pentru tine?
- Hm. Nu știu dacă e ușor sau cum e, eu scriu tot felul de texte, acum lucrez la un scenariu de film. Proză am început pur și simplu, în urmă cu mulți ani, întotdeauna am avut texte de proză începute, inclusiv vreo două romane. Dar pentru că nu îmi mai plăceau încă din timpul scrisului, abandonam rapid.
Cu proza scurtă e altceva, eu sunt îndrăgostită de proza scurtă, așa cum sunt de scurtmetraje. Nu zic întâmplător asta, îmi place să văd în timp ce scriu. Poate nu întâmplător mi-au spus mulți după ce au citit cartea că povestirile mele sunt ca niște scurtmetraje.
Uite ce e, eu mă uit la prozatori ca la niște zei. Mi se pare greu, numai să stai în fund ore bune pe scaun și să inventezi o realitate, cap-coadă, în timp ce ești atent la tehnică, la construcție, limbaj. Am avut emoții, am fost și sunt foarte nesigură pe mine. Un singur lucru e cert, îmi place să povestesc. Nu știu dacă o fac bine, dacă transmit această bucurie a mea de a spune povești, dar iată că mi-am făcut curaj și am scos această carte.
În spatele căreia sunt în primul rând cei care m-au ajutat încurajându-mă, sunt oameni la care țin mult și care mi-au dat feedback valoros de câte ori am avut nevoie: Alexandra Turcu, Bogdan Mustață, Raluca Nagy, Corina Sabău și, nu în ultimul rând, Eli Bădică. Reacția ei după ce i-am trimis volumul m-a făcut să cred că totuși ar putea deveni carte. Și acum chiar e carte!
„Dacă vreau să-mi scriu cărțile, atunci fac asta în timpul liber”
- Recunosc că pe mine mă complexezi puțin cu acest cumul de lucruri pe care le faci, puterea cu care o faci: ca o eroină – ești tipica femeie a tranziției pe care se ține lumea. Tot haosul capătă o ordine: și copiii, și literatură, și job, și piese, și premiile Sofia Nădejde... Cum faci față la toate astea? Dar copiii?
Față de ele mă simt cel mai vinovată. Mi se pare că nu sunt suficient de prezentă, chiar și când sunt cu ele, mintea mea e în altă parte. Totodată, cred că înțeleg că dacă nu ar fi așa, nu aș fi eu. Sau vor înțelege.
Mai e ceva și știu că o să supăr iar multă lume: pentru o femeie care face artă este mult mai greu, infinit mai greu decât pentru un bărbat. Nu zic trăiesc din scris, ci spun trăiesc din tot ceea ce sunt eu: jurnalistă (iubesc ceea ce fac la Radio România Cultural, partea de film din Scena și ecranul), scriitoare, manager cultural, am început și o cercetare la CESI.
Eu nu am avut niciodată de ales și nici acum nu am: dacă vreau să-mi fac arta, să-mi scriu cărțile, atunci fac asta în ceea ce se numește timp liber. Nu există timp liber, mereu fur ceva timpului de somn, timpului cu copiii. Nu așteptați cuvântul sacrificiu, că nu o să vină, nu e vorba de niciun sacrificiu. E vorba de viață așa cum este. De a fi femeie, de a avea copii și un job cu care să duci casa (și sunt norocoasă, pentru că îmi place ceea ce fac), de a-ți face arta. Granițele nu mai există. Totul este fluid.
