INTERVIU. Relația specială pe care scriitoarea Simona Popescu o are cu timpul: „Nu există decât prezentul trecutului, prezentul și prezentul viitorului”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Este considerată unul dintre cei mai importanți poeți contemporani români. Predă la Litere și a intrat în manualele școlare cu un fragment dintr-un roman. Despre drumul parcurs de Simona Popescu dintr-un mic oraș de lângă Brașov până în topurile literare, într-un interviu realizat de Vasile Ernu în seria „Literatura la zi”.
Cuprins:
Născută în 1965, Simona Popescu a copilărit la Codlea, și-a făcut liceul la Brașov, iar facultatea a terminat-o la București. Toate în timpul comunismului, o epocă despre care spune că a păstrat „ce a fost frumos”.
„Ne-am format împotriva deformării la care ne supunea sistemul. Trecutul ăla al nostru îmi dă energie și acum”, explică Simona Popescu.
Care a transformat acest subiect - formarea unui tânăr intelectual în timpul comunismului - într-un roman, ce urmează să apară anul viitor. Despre această carte, dar și despre volumele publicate care au făcut din Simona Popescu unul dintre cei mai apreciați scriitori români contemporani, într-un nou interviu marca Vasile Ernu.
„Scriu de ani de zile la mai multe cărți deodată”
Vasile Ernu: De unde să începem? Hai mai întâi să-mi explici de ce o pauză atât de lungă de la o carte la alta? Ultima a apărut după ceva ani…
Simona Popescu: Scriu de ani de zile la mai multe cărți deodată. Se și leagă între ele, e o întrețesere acolo. Urmează să apară pe rând eseurile (trei, patru volume), poezie (mai am!), două romane (în genul Exuviilor, nu știu să scriu altfel).
Una dintre ele ți se datorează: o carte despre timp și tinerețe. M-ai invitat acum deja mulți ani să scriu un text despre formarea tânărului intelectual în România aflată sub dictatura comunistă. Voiai să faci o carte adunând texte de la câțiva scriitori din generația noastră.
Mi-a plăcut mult subiectul, mi se părea că are miză. Pe lângă volumele colective cu... prima mea pereche de blugi, prima beție etc., propuneai ceva serios. Am scris atunci 20 de pagini. Mi-ai spus că am fost singura care a dat ceva dintre cei invitați. Ei bine, cele 20 de pagini s-au făcut roman! O să-l public în 2023.
Poate să adaug faptul că tot spre sfârșitul anului trecut mi-a apărut la Editura Rocart volumul I din Opera poetică (pardon de expresie! E numele colecției). Cuprinde primele mele trei cărți de poezie și o întreagă structură nouă (mi-a luat cam un an de lucru asta), care sper că o face, într-un fel, o apariție nouă (și) pentru un public nou. E la început și o prefață semnată de Cosmin Ciotloș.
„Pe porțile ardelenești scria câine rău în trei limbi”
- Tu ești născută la Codlea. Stau anual acolo la un prieten de prin Moldova repartizat ca prof de fizică aici prin ’90. Un orășel drag mie, priveliștea e frumoasă spre munți, dar străin cumva de spiritul meu. Cum a fost copilăria ta aici?
- Oare de ce străin spiritului tău? Sigur, ar fi trebuit să te întâlnești cu Codlea mea, când erau acolo mulți sași, unguri, romi. Era un orășel cosmopolit în felul lui. Pe porțile ardelenești, uriașe, de nu puteai să vezi nimic din curțile locatarilor, uneori scria câine rău în trei limbi.
Chiar și în blocul meu stăteau o familie de sași la etajul 2 și niște ruși albi la 1 (nu știu cum să le zic altfel, erau ca din filme, superbi), iar în blocul din față locuia un băiat cu bunică franțuzoaică, Tarsicius, și o familie de sași de al cărei băiat, Hari, mă îndrăgostisem până peste cap. Aveam 7 ani.
Dragostea a durat până când a plecat el în Germania, pe la 12 ani. Luam amândoi, în fiecare vară, premiul întâi. Părinții lui îi cumpărau coronița din piață, costa mult, din trandafiri. Mie mi-o făcea mereu tata din margaretele pe care le culegea. Nu eram o ambițioasă, dar îmi doream premiul pentru el, de fapt, cu gândul la tata culegând margarete, împletind coronița. Am și scris o poezie despre asta în Cartea plantelor și animalelor.
Mie mi se părea orășelul nostru centrul lumii. Mic, dar aveam trei cinematografe (acum nu mai e niciunul), trei școli, una de limbă germană (nu mai există), două licee, mai multe cofetării. Erau și celebrele pe atunci sere Codlea, care umpleau florăriile din întreaga țară.
Se și numeau peste tot „Florăria Codlea”. Au fost distruse. Și era mare vânzoleală pe la gară (acum e o ruină, mai opresc două trenuri, totuși). Aveam munte (Măgura Codlei), aveam râu (chiar dacă infestat de coloranții de la Uzina de vopsele Colorom), aveam lacuri (două). Și o primăriță săsoaică, doamna Krauss. O grămadă de adolescenți frumoși. Copilăria mea e acolo și mai e în mintea mea!
„Muzica, înainte de toate”
- Liceul l-ai făcut aici sau în Brașov? Despre liceu vreau să te întreb câteva lucruri: care erau obsesiile dominante ale epocii? La mine cred că era muzica. Ce citeai în mod obsesiv? Și cum vă petreceați timpul liber?
- La Brașov era liceul care mă interesa pe mine, cu profil de filologie-istorie. Voiam să mă duc undeva unde să mă lase să citesc! Acolo i-am întâlnit pe prietenii mei, viitori scriitori - Andrei (Bodiu), Marius (Oprea), Caius (Dobrescu). Împreună aveam să-i cunoaștem pe Sandu (Alexandru Mușina) și George (Gheorghe Crăciun), tineri scriitori pe atunci. Am vorbit adesea despre ei toți.
Ce citeam? Poezie americană, poezie contemporană, căutam și din țări ca ale noastre (poeți sârbi, sloveni, polonezi etc.), clasici oricum (eram la un liceu de filologie), istorie (am dat și examen la istorie, când am trecut în treapta a doua, la sfârșitul clasei a X-a - din trei clase a rămas una singură, a fost dur!). Îi citeam pe optzeciști. Ei erau foarte tineri atunci, începuseră să le apară cărțile.
I-am descoperit și pe tinerii poeți de limbă germană din România, am dat de antologia lor, Vînt potrivit pînă la tare. Erau subversivi, foarte preocupați de social, foloseau un limbaj direct, fără metafore. Ne-au fost modele.
Citeam cărți de filozofie, de teorie a literaturii, cărți grele. Nu ne simțeam deloc izolați de lume, deși trăiam într-un fel de închisoare care era România comunistă. Obsesia dominantă în epocă? Libertatea! Și, parafrazându-l pe Verlaine, „de la musique avant toute chose”! Muzica înainte de toate, mai puțin cea românească.
Da, timpul avea răbdare cu noi pe-atunci. Aveam ce să fac cu el. Cel mai dens era timpul în care chiuleam (mai ales de la sport). Ne duceam câțiva sub Tâmpa (muntele de lângă liceu), vorbeam de-ale noastre, „filozofam”. Dar despre astea, pe larg, în cartea aia pe care ți-o datorez.
„Nu există decât prezentul trecutului, prezentul și prezentul viitorului”
- Facultatea ai făcut-o la mijlocul anilor ’80, ani destul de dificili, ani foarte restrictivi. Cum vezi acum acea perioadă pentru tine? Ce a rămas din acei ani de facultate?
- A rămas ce a fost frumos, ce am construit, și singură, și împreună cu alții. Au rămas prietenii, câțiva profesori cu tot ceea ce ei ne-au oferit în materie de cunoaștere, cenaclurile unde se aduna lumea tinerilor scriitori din România acelor ani.
Ne-am format împotriva deformării la care ne supunea sistemul. Trecutul ăla al nostru îmi dă energie și acum. Trecutul care e prezent pentru mine. Eu am o relație mai complicată cu timpul. Cred în ceea ce am aflat mai demult de la Sfântul Augustin. Că nu există decât prezentul trecutului, prezentul și prezentul viitorului.
- Știu că ai avut cu Gellu Naum o legătură mai specială: ce te-a legat și fascinat la el în mod special?
- Întâlnirea cu Gellu Naum a fost esențială pentru felul de a (re)vedea lucrurile - poetic, și filozofic chiar. Era paralel cu lumea românească (inclusiv cu breasla scriitorilor). Foarte singur, izolat, înconjurat de doar câțiva prieteni mai tineri.
Conectat altfel la actualitatea lumii mari (prima carte pe care mi-a împrumutat-o a fost una despre fenomenul punk!), dar și la sursele de poezie dintotdeauna. Legat de suprarealism, cu tot ce înseamnă el. Am scris mai pe larg despre asta în cărțile mele Salvarea speciei și Clava. Gellu și Lygia Naum m-au ajutat să văd, să simt pe cont propriu suprarealitatea din realitate.
- Când ai început să scrii, cum ai debutat și când ai decis că asta trebuie să faci cu o anumită rigoare?
- Era cât pe ce să debutez în calitate de critic literar. (Aș fi fost un critic exigent!) Iar e o poveste mai lungă, legată de profesorul Paul Cornea, căruia îi sunt mult recunoscătoare.
Nu m-am grăbit cu publicatul. Nu mă grăbesc, chiar dacă las uneori senzația că am dispărut din peisaj. Dispar pentru că îmi văd de treabă în ritmul meu. Am nevoie de liniște, de recluziune. Am început să scriu cu adevărat pe la 19 ani.
Pentru prietenii mei, mai citeam și prin cenacluri care au făcut istorie. N-am putut debuta înainte de 1990. Era aproape imposibil pentru tinerii sfârșitului anilor ’80. Mai bine! În detaliu, răspunsul la întrebarea ta, în volumul I din Opera poetică. Sunt acolo niște subsoluri în care recuperez și contextul social, politic.
- Știu că ești foarte iubită de studenți, așa se „bârfește” în târg. Cum combini meseria cu statutul de scriitoare, fiind totuși profesoară la filologie?
- Dacă așa se bârfește prin târg, îmi convine! Am ajuns să predau la Litere din cauza profesorului meu Paul Cornea. Mi-a zis că mă calific. La început am refuzat, apoi m-a convins să mă răzgândesc. Mi-a zis că asta îmi oferă timpul necesar pentru scriitoarea care sunt.
Gellu Naum mi-a spus că o să-mi dăuneze. L-am ascultat pe Paul Cornea, dar... m-am retras de la cursurile mari de istorie a literaturii, am preluat cursuri opționale unde eu propun temele și bibliografia.
Vorbesc despre ce vreau, combin cu teoria literaturii, fac pledoarii pentru scriitori „de-ai mei”, la care, uneori, studenții nici nu ajung (sunt doar trei ani de studiu, nu au cum să facă tot!).
Am și niște cursuri de creative writing. Câte nu descopăr încercând să-i deprind pe alții cu scrisul cel bun. Cândva voi publica un volum de ocazionale, vor intra și poeziile scrise cot la cot cu studenții mei. Dar marea mea realizare pe direcția asta este romanul colectiv Rubik (apărut în 2008). Un OZN literar. Țin, altfel, la toți studenții mei, încerc să fac tot posibilul să îi ajut.
„Tinerețea înseamnă, înainte de orice, libertate”
- Volumul Juventus din ’94, dacă nu mă înșel, a fost o carte cu mare succes, numită de critică un fel de „carte manifest” a generației voastre.
- E o pledoarie pentru tinerețe, pentru libertate. Pentru mine, tinerețea înseamnă, înainte de orice, libertate, dorința libertății depline. Sper să ajungă și la cei de azi, chiar dacă a fost scrisă pentru tinerii care au prins sfârșitul comunismului și începutul... altei ere.
Cartea cu cel mai mare succes a fost însă Lucrări în verde, Pledoaria mea pentru poezie (pledoarie tot pentru spiritul tânăr, până la urmă). Le-o datorez studenților mei, cea mai bună serie pe care am avut-o. Lor nu le plăcea poezia. M-am dat peste cap în fel și chip ca să-i fac să se mai gândească.
- Cum îți explici faptul că romanul, deloc simplu, Exuvii are un succes atât de mare după atâția ani și, mai ales, prinde la tineri?
– Nu-mi explic. E o carte grea. Dar sunt pagini cu care oamenii se identifică, probabil. Fiecare în felul lui/ei, mă gândesc.
„Mici surprize pentru mari cititori”
- Ai revenit anul trecut cu un volum nou, masiv, de poezie: Cartea plantelor și animalelor. După o lungă tăcere. Văd că ai fost întâmpinată de critică cu multă apreciere. Mai nou, și cu premii importante. Despre ce mai poate fi azi un volum de poezie și încă unul atât de complex?
- Despre „lunga mea tăcere” am vorbit deja. Premiile, ca premiile... Importanți cu adevărat pentru mine sunt cei ce-mi înțeleg „proiectul” (în desfășurare), însoțitorii cărților mele, însoțitorii mei (cititori, câțiva critici literari, câțiva poeți, prozatori, studenți printre ei). Inclusiv cei ai cărții recente.
Continui altfel linia experimentului, duc mai departe registrul notelor de subsol, în care sunt, aici, chiar poezii întregi, apăs pedala de accelerație acum și pe rimă (nu obișnuiam), folosesc clapele claviaturii și pentru alte (micro)armonii - zona ermetică, de pildă, sau cea a… inocenței. Informația „biologică” e un alibi pentru multe din cele pe care vreau să le comunic - aceleași-altele - în literatura mea. Ei, destule ascunse de data asta prin „grădină”. Mici surprize pentru mari cititori.
Despre ce mai poate fi azi un volum de poezie complex? Despre... orice! În fel și chip e complexitatea. Uneori și simplitatea are înalta ei complexitate. Mă bucur de fiecare dată când dau de volume de poezie (și nu numai) cu miză. Complexe, dacă îți place cuvântul.
