M-am îndrăgostit la o înmormântare

Te schimbi și tu, te muți în altă casă… Oameni care odată păreau indispensabili devin treptat mai puțin importanți, apoi doar nume pe lista urărilor de Crăciun pe care le expediezi prin SMS.

În cele din urmă, vine și ziua când îți dai seama cu iritare că au trecut deja decenii de când nu l-ai mai văzut pe unul sau altul – și atunci mesajele cu urări se opresc, iar prietenia se rupe, mai puțin în amintire, în câteva expresii goale și într-o mână de experiențe trăite împreună și în parte uitate.

Numai ideea de prietenie rămâne latentă când începi să îmbătrânești, ideea în sine, prin care îți dorești să fi păstrat legătura, dacă nu pentru altceva, măcar pentru a auzi vocea cuiva care te-a cunoscut în tinerețe și care știe că starea ta fizică tristă de acum, imaginea ta cu riduri, burtă și chelie încărunțită pe margini, nu e decât o glumă de dată recentă, nu ceva care te-a caracterizat mereu.

Când mi-a telefonat ca dintr-o altă lume Vlad Apostolescu, mi-au trecut prin minte lucrurile astea de mai sus și – în plus – m-am întrebat, oarecum prostește, de unde a aflat numărul meu de mobil.

Vlad mă sunase să-mi spună, cu regret sincer, că tocmai încetase din viață îndrăgitul nostru dascăl din liceu, Nicolae Constantin, profesor de română, om de aleasă ținută intelectuală, sufletul nobil și altruist, pedagog plin de har, prieten la cataramă cu elevii săi…

— M-am întrebat adesea ce s-a ales de tine! a divagat Vlad.

— Nu s-a ales nimic! am zis.

— Ai nevastă, copii?

— N-am fost niciodată căsătorit.

— Poate că ești demn de invidiat…

— Când și unde are loc înhumarea?

— Mâine, în satul lui natal de lângă Vălenii de Munte. E și un motel acolo, deci avem unde poposi. Am reușit să mai dau de câțiva colegi… Vii la înmormântare?

— Bineînțeles că vin. Eram elevul lui preferat.

— Spune-mi adresa la care stai… Trec mâine dimineață să te iau, cu mașina mea.

Am ajuns în satul respectiv pe la ora zece, ne-am cazat la motel, ne-am aranjat un pic ținuta vestimentară solemnă și ne-am dus la cimitir, șapte foști colegi de liceu, iar acolo, la micuța capelă din incinta cimitirului, ne-am amestecat cam cu o duzină de rude de-ale răposatului, între care și fiica lui, o femeie mai tânără ca mine cu cinci ani, frumoasă, tristă, divorțată… înmormântarea promitea să decurgă decent.

Oamenii erau îmbrăcați cum se cuvine și nu se trezise nimeni să trântească la un moment dat vreo tâmpenie de genul: „Sper că vă dați seama, asta înseamnă că e mort”. Preotul a rostit în capelă obișnuitele minciuni despre Viața de Apoi, reconfortante în asemenea momente.

E posibil să fi avut cât de cât importanță pentru unii dintre cei îndoliați. Eu de-abia le-am auzit, concentrat cum eram asupra amintirilor. De la capelă, ne-am dus la groapa proaspăt săpată. Doi bărbați – care cu asta se ocupau – au coborât cu pricepere sicriul în pământ. Frânghiile le-au alunecat încet printre degete și sicriul s-a așezat la adâncimea precis măsurată de doi metri sub pajiștea pe care încă mai stăteau cei vii. S-au mai auzit din gura preotului câteva fraze de consolare, dar acum bolborosite la repezeală, de parcă biserica ar fi recunoscut că timpul pe care-l avea la dispoziție pentru predici înălțătoare se scursese.

Nu poți pune oameni în cutii de lemn sub pământ fără ca spectatorii să-și dea seama că se întâmplă ceva foarte nelalocul lui. 0 ultimă declarație în șoaptă și cu asta, basta! Se sfârșise. Lui Nicolae Constantin nu^ i se mai putea întâmpla nimic. în schimb, mie mi se întâmpla, Doamne, iartă-mă, ceva straniu, căci mă tot „filmam” cu fiica mortului, schimbam cu ea priviri directe, insistente și necuviincioase și începusem, în puținul timp petrecut la înmormântare, să simt o atracție inexplicabilă față de această femeie necunoscută.

Cred că asta e… dragostea la prima vedere, pe care n-o mai experimentasem până atunci, cel puțin nu cu o femeie de patruzeci și patru de ani îmbrăcată în doliu și ocupată cu îngroparea tatălui ei. Aveam să aflu că ea mă cunoștea pe mine, din auzite. Ea, Carmen Constantin.

Câțiva participanți au mai zăbovit câteva momente, fără un scop precis, apoi m-am pomenit că am rămas singur cu fiica răposatului profesor, în cimitirul înverzit și înflorit. După ce am făcut prezentările, am rostit ca pentru mine:

— Cred că o să mai rămân câteva zile prin această zonă splendidă…

Sunt în concediu… Aerul curat e o binefacere.

— Dacă vrei, poți să stai la mine. De când am divorțat, nu mai am niciun locatar în casa aia imensă. Dumnealui, fostul, n-a putut să zămislească urmași. El putea doar să se îmbete în fiecare zi. Putea, nu glumă!

— și de unde zici că mă cunoști?

— Dacă tu ești acel Gelu Boțoagă, află că tata mi-a vorbit adesea despre tine. Spunea că erai un poet remarcabil, în cenaclul literar pe care îl conducea el la București. ți-am citit niște poeme publicate în Antologie.

— Acum nu mai sunt poet. Sunt inspector sanitar.

— Ca Petrini, din „Cel mai iubit dintre pământeni”?

— Nu. Ăla omora șobolani cu vermorelu’. Deratizare.

— Vrei să te cazezi la mine?

— Păi… am cameră la motel.

— De ce să mai dai bani? La mine, totul e gratis. Pe cuvânt!

— Totul?

— Da! Nu te jena dacă devii obraznic cu o femeie care e de prea multă vreme singură!

— ți-au plăcut poeziile mele? Ălea pe care zici că le-ai citit…

— Foarte mult!

N-am simțit nicio notă de ironie, dar asta nu înseamnă că n-a existat. Ieșiserăm din grădina de veci și o apucaserăm pe strada care ducea către motel.

— știi ceva, Carmen?

— Sunt numai urechi.

— Cred că… m-am îndrăgostit de tine, privindu-te, la cimitir.

— Grozav loc ți-ai ales.

— Crezi în dragostea la prima vedere?

— Nu. Dar la a doua, la a treia, da. Am râs amândoi, ca de o glumă bună. Așa a început aventura mea cu fiica regretatului profesor. 0 aventură care a durat până la începutul toamnei. Când am văzut cât de mult îmi plăcea să stau cu această femeie, mi-am aranjat un transfer la Vălenii de Munte. Cu „pile”, bineînțeles.

Nu exista acolo post pentru mine, dar s-a creat peste noapte. însă n-a putut fi menținut decât până în septembrie, că prea bătea la ochi și ieșiseră vorbe la București.

Când mi-am pierdut postul-fantomă, coincidență sau nu, s-a stins și flacăra acelei iubiri produse la prima vedere. Adică eu și Carmen a trebuit să recunoaștem că, în aceste luni, cunoscându-ne mai bine, ne-am cam pierdut interesul unul pentru altul. Așa că ne-am despărțit… cu acordul părților, fără probleme, ca doi oameni maturi.

Din povestea asta, ea s-a ales cu niște poezii pe care i le-am scris pe timpul verii și cu un sezon întreg de sex clasic. Eu… m-am ales cu amintirea bizară că m-am îndrăgostit la o înmormântare.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE