M-am îndrăgostit la vârsta a treia ca o adolescentă

Am avut doi soți și niciun copil. Cu primul bărbat, în tinerețe, n-am trăit decât cinci ani, după care m-a părăsit. Peste zece ani, m-am căsătorit din nou. Cea de-a doua căsnicie s-a dovedit mai lungă: treisprezece ani. Cert este că vârsta de șaizeci de ani m-a găsit singură, dar întrucâtva relaxată. Sunt profesoară de istorie (pensionară) și tomurile citite mi-au arătat că zbaterile sunt inutile. De-a lungul deceniilor, am învățat mai mult din eșecuri decât din succese. Eșecurile sunt părinții legitimi ai progresului, mai ales eșecurile mele, care au avut cele mai multe șanse să contribuie la avansul cunoașterii vieții.

Locuiam singură, într-o căsuță din Calea Buziașului. De fapt, nu chiar sin-gură. Am un cățel pudel care îmi ține de urât și mă scoate la plimbare. Cei din rasa aceasta sunt câini activi, jucăuși, cu un temperament molipsitor.

După ce m-am pensionat anticipat, am căutat preocupări nu numai recreative, ci și antrenante. Mulțumită Domnului, sunt într-o formă trupească bună și mă bucur de o sănătate constantă. Până la urmă, după ce am gastronomit, grădinărit, citit o sută de cărți, văzut o mie de filme, am început să mă plictisesc. Așa că mi-am luat un job cu jumătate de normă la o agenție de tranzacții imobiliare. Iată ce făceam acolo: ședeam, câteva ore pe zi, într-un birou de la parterul unui bloc din centrul orașului și așteptam să vină vreun client, în urma numeroaselor anunțuri difuzate. și într-o zi… s-a ivit în birou bărbatul care face subiectul acestei relatări. Un ins chipeș, în vârstă de șaizeci și trei de ani (după cum aveam să aflu), într-o formă fizică mai bună chiar și decât a mea. Suplu, bine legat… Nu i-ai fi dat mai mult de cincizeci și cinci de ani. Căuta o casă la curte, sătul de viața la bloc. Era singur. Divorțat, cu copii la casele lor.

— Am nimerit unde trebuie? s-a interesat el.

— Depinde unde voiați să nimeriți! i-am zis.

Am râs amândoi, ca de o glumă bună. Iar eu, ca să prelungesc atmosfera glumeață, i-am spus domnului Mazilu (așa se prezentase, Victor Mazilu) că o casă precum avea el nevoie, nu prea mare, cochetă, cu o curte umbroasă, cu foișor, am chiar eu.

și-a luat un aer… ambiguu.

— și vreți s-o vindeți? m-a întrebat.

— Nu. Vreau să rămân în ea.

— Păi…

— Poate cu chirie, jumătate din ea. Sunt patru camere, cu două grupuri sa-nitare.

— înseamnă că nu-i chiar „căsuță”.

— Camerele sunt mici. Băile, la fel. Vreți s-o vizitați?

— Să… Mda… Mi-ar face plăcere.

El se declarase dispus să cumpere, nu să închirieze. Mi-am luat poșeta (și doar atât, căci era luna iulie, anul trecut), m-am precipitat să încui biroul și am pornit către locuința mea, cu oaspetele care fusese invitat atât de intempestiv. Acțiunea mea părea preludiul unei răpiri. Dar ce bine mi-ar fi stat mie, barem o oră, cu un suflet de om, la o cafea…

Am luat un taxi. Când am ajuns în fața casei, i-am citit pe chip admirația. Dați-mi voie să mă laud că am o casă drăguță, cu o curte splendidă. Gardul de lemn și – înăuntru – veranda tot de lemn, plus pomii din curte dau un aspect rustic.

Așa cum era de așteptat, nu mi-a refuzat cafeaua. și după ce am băut și lichior de nuci, limbile s-au dezlegat. Mi-a mărturisit că e foarte mulțumit de cei doi băieți ai săi (oameni realizați) și că nu mai vorbește absolut deloc, de câțiva ani, cu fosta lui soție – și că e mai bine așa.

La un moment dat, mi-a zis cu un soi de mirare:

— Chiar vreți să băgați în casa asta curată și tihnită un chiriaș necunoscut și imprevizibil?

— Cum așa?

— Nu aveți atâta nevoie de ceva… cât de cineva. Cred că vă căutați o casă… mobilată, metaforic vorbind.

— Doamnă, citiți gândurile oamenilor?

— Da. Sunt o vrăjitoare bătrână și telepată.

— Bătrână? Glumiți! Sunteți minunată!

— Păi asta spuneam și eu. Cu minuni. Vrăjitoare.

M-am străduit apoi să adopt un aer mai serios și l-am mințit că vreau să închiriez pentru că am nevoie de bani. Femeile, când încep să placă un bărbat, sunt capabile să-l mintă în interes reciproc.

Probabil că acordul său verbal de a veni la mine chiriaș a fost determinat, în mare parte, de cantitatea de lichior consumată, fiindcă îi turnasem pahar după pahar. însă, după două zile, mi-a demonstrat că nu-și ia vorba înapoi. A venit la birou să facem actele.

— Nu fac niciun act! am spus.

— Poftim?

— întâi… să derulăm o coabitare de probă. Vom avea vreme și pentru formalități.

Mă îndrăgostisem de el. Așa, nitam-nisam! Suflet de femeie singură. Iar el, cu experiența vârstei, cred că își dădea seama de asta. Drept pentru care n-a făcut nazuri vizavi de precaritatea șederii sale în locuința mea. N-am stabilit nici vreo sumă de bani lunară, căci, nu-i așa?, toate la timpul lor.

Pur și simplu, a spus că o să-și ia niște lucruri și o să vină. Peste trei zile, ca să aibă timp să-și lase apartamentul în grija cuiva. Era tot pen-sionar și el, de câțiva ani. Fusese inginer. „Anticiparea” pensionării face oamenii fericiți.

A venit, cu doar un portbagaj de lucruri personale. și n-a mai plecat. Adică, în momentul în care a intrat în casa mea, a intrat și în viața mea. Din vara trecută, trăiesc în concubinaj cu Victor și mă simt ca la prima tinerețe. Sunt o femeie îndrăgostită. 0 să închei povestea mea cu un clișeu, dar cât de adevărat: dragostea n-are vârstă.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE