Aveam 8 ani…

Când i-am pregătit mamei o felicitare de 8 martie. Era un desen drăguț cu multe flori și fluturi, pe care voiam să i-o dau cadou. Deși îmi era teamă de propria mamă, scrisesem pe ea „te iubesc”.

Mă gândeam că dacă va înțelege că eu o iubesc, poate mă va iubi și ea…

Din păcate, mama a găsit felicitarea în ghiozdanul meu, înainte de ziua în care urma să i-o dau, așa că mi-a dat o palmă urlând la mine că îmi arde de băieți.

Am încercat să îi spun printre lacrimi că pentru ea am desenat felicitarea, dar a continuat să urle și să mă pleznească. Eram o nenorocită, care în loc să își vadă de școală se îndrăgostea.

Nu m-a crezut că e pentru ea. Mi-a spus că sunt minciuni ieftine și că merit să mă arunce în stradă pentru asta… Doar bunica a putut atunci să mă scoată din palmele ei. Noroc că era în vizită.

Tata ne-a părăsit când aveam 4 ani. Din nefericire (pentru ce am îndurat) eu fizic semăn cu el. Așadar, am rămas ca o reamintire constantă pentru mama că a fost părăsită. Pentru altă femeie. Mai mult, îmi spunea că sunt o piatră de moară.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.
ABONEAZĂ-TE ȘTIRILE ZILEI
Comentează
Google News Urmărește-ne pe Google News Abonați-vă la canalul Libertatea de WhatsApp pentru a fi la curent cu ultimele informații
Comentează

Loghează-te în contul tău pentru a adăuga comentarii și a te alătura dialogului.