O iubire închipuită m-a ținut în viață

Nu mi-au plăcut niciodată spațiile închise, mici. Mă sufocă, îmi dau senzația că sunt neînsemnat. Nu sufăr de claustrofobie, doar că mă enervează să stau într-o cameră închisă. Dacă are o fereastră deschisă, atunci e în regulă, nu mă mai deranjează nimic. Totul e să aibă legătură cu exteriorul, cu lumea, ca să pot privi cerul. Dar se zice că de ce ți-e frică de-aia nu scapi. Eu așa am pățit. Nu numai că am stat într-o cameră închisă, dar nici măcar nu eram singur. Am împărțit aerul cu încă șaisprezece inși.

Iar despre bucățica aceea de fereastră, ce să mai vorbesc?! Avea gratii și, din cauza lor, nu am reușit niciodată să privesc cerul. Barele acelea de oțel îmi apăreau în față, se măreau parcă, până când nu mai vedeam, de furie, decât negru în fața ochilor. Atunci se pare că deveneam violent. Doar teama de întuneric mă mai liniștea. Norocul meu a fost că n-am ajuns niciodată la carceră, cred că aș fi înnebunit dacă aș fi stat acolo. La închisoare am ajuns dintr-o prostie. Dar o prostie care a băgat-o în pământ pe soția mea, care mă credea om de afaceri.

— Dar de unde crezi tu că aveam bani să te scalzi în blănuri și să stai numai la coafor? i-am zis eu când mi-a reproșat că am mințit-o, că a stat lângă un hoț, că a iubit un nenorocit. Credeai că din bani cinstiți? Păi cine mai câștigă atâta amar de bănet dacă nu fură?

Lucreția, soția mea, plângea de mama focului când i-am spus toate astea. Era prima dată când ne vedeam după razie. Eram la poliție. Nu apucaserăm să schimbăm nici măcar o vorbă din noaptea în care m-au ridicat polițiștii de acasă, chiar din pat. Nu mă opusesem, dar Lucreția a făcut o criză când m-a văzut încătușat.

țipa la polițiști că e o greșeală, să mă lase în pace, pentru că sunt un om cinstit.

— Nu-i nicio greșeală, cucoană, îi răspunsese un polițist. și mai taci din gură, că acum te ridicăm și pe tine!

Asta-mi reproșa Lucreția: că se făcuse de râs în fața lumii, apărându-mă și iubindu-mă.

— Un nenorocit, asta ai fost. Un criminal! Nu pot să cred că am stat doi ani cu un criminal!

Nu știu ce-o fi vrut, s-o amestec și pe ea în afacerile mele? Să fi vândut și ea droguri și s-o salte și pe ea poliția? Mie mi se părea că am protejat-o nespunându-i nimic, dar ea s-a considerat trădată. Problema e că n-a suportat situația și, la o săptămână după ce m-au arestat, au găsit-o moartă, cu un tub de somnifere lângă ea.

Am suferit mult atunci, căci m-am simțit vinovat. Dar eu făcusem ce era mai bine pentru noi doi, de unde să-i știu reacția? Că dacă era pe așa, o făceam vânzătoare de pliculețe și acum trăia bine mersi.

Să nu credeți că sunt cinic. Am iubit-o pe Lucreția foarte mult. N-aș putea spune că am făcut ce-am făcut de dragul ei, adică pentru a-i asigura o viață lipsită de griji. Aș fi ipocrit. Adevărul e că mi-a plăcut banul nemuncit, care se câștigă repede și se duce la fel de repede.

Aveam douăzeci și șase de ani, și asta era singura mea avere: viața, căci dincolo de gratii nu mai era nimic. Nici bani, nici casă, nici Lucreția. Tot ce avusesem eu în libertate se dusese, într-o clipită, pe apa sâmbetei.

Unul mai slab de înger ar fi făcut o depresie sau s-ar fi sinucis. Nici eu n-am fost departe de a face un gest necugetat, însă am încercat să privesc înainte. Dar gratiile mă împiedicau să-mi imaginez lumea așa cum voiam eu. Eram închis pentru trei ani.

— Trec repede trei ani, l-am auzit pe un țigan mormăind lângă mine. Ar trebui să-ți fi dat mai mult, că am auzit că ți-ai omorât și nevasta. Păi nu din cauza ta a luat bulinele alea? și ți-au dat numai trei ani, iar eu, că mi-am omorât și eu nevasta, am luat douăzeci! Păi, e corect? Asta numai fiindcă tu ești român, și eu țigan?!

Simion era condamnat pentru că-și înjunghiase nevasta. 0 prinsese cu altul în pat și nici măcar nu stătuse pe gânduri: pe tip l-a hăcuit cu un topor, iar în ea a băgat cuțitul. Simion obișnuia să vorbească în barbă, de unul singur. în privința mea, a condamnării mele, s-a înșelat: trei ani nu trec repede.

Când ești acolo, după gratii, nu contează pentru cât timp ești închis: un an, doi, cinci, zece…

E același lucru. Tot ce e mai mult de o zi se apropie de veșnicie, căci timpul trece la fel de greu. și atunci trebuie să ți-l ocupi cu ceva: eu am început să iau anunțurile matrimoniale din ziare și să răspund celor care mi s-au părut mai interesante.

Scriam în scrisoare cine sunt, unde mă aflu, pentru ce. Eram sincer, căci n-aveam nimic de pierdut. și apoi, scriind, ziua mi se umplea. Parcă nu-i mai vedeam sau auzeam pe cei din jurul meu. Simion râdea când mă vedea stând aplecat deasupra colilor de hârtie:

— Auzi, măi fante de cartier, ar trebui să le tragi la xerox sau cum îi zice și să le trimiți la toate aceeași scrisoare, ce te mai obosești să le scrii altfel la fiecare? și crezi tu că o fi vreuna proastă să-ți răspundă?

Adevărul era că nici eu nu credeam că-mi va răspunde vreuna. Dar îmi ocupam și eu timpul cumva.

După două săptămâni însă, am primit un plic. Scrisul era frumos, ordonat, de fată citită. L-am deschis. Era de la o studentă la Psihologie. Mi-a scris că folosise adresa unei colege, fusese impresionată de sinceritatea mea și ar vrea să corespondăm, să-i scriu ce-mi trece prin minte.

— Ai văzut, măi papagalule, că mi-a răspuns? i-am fluturat eu scrisoarea pe la nas lui Simion.

— Cine știe ce parașută o fi dacă s-au terminat bărbații și te-a găsit pe tine, a mormăit el în barbă, ca de obicei.

Claudia însă nu părea a fi genul ăsta de femeie. Scria că e o singuratică, că nu-i place să iasă din casă, dar ar vrea pe cineva cu care să corespondeze, să schimbe gânduri. Se plângea că toți bărbații cu care ieșise nu voiau decât să se culce cu ea. „Eu vreau ceva stabil și te-am ales pentru că tu, cel puțin, nu ai cum să-mi ceri să fac dragoste cu tine la nici o săptămână după prima întâlnire”, mi-a scris ea. I-am răspuns spunându-i cât de mult mă bucur pentru că mi-a scris și am rugat-o să-mi trimită o fotografie, ca să știu cum arată.

Peste o săptămână țineam în mâini o poză din care-mi zâmbea o fată roșcată cu ochi verzi. Era frumoasă, dar avea un zâmbet trist.

Dintr-odată n-am mai avut nevoie de fereastra deschisă. Claudia a devenit fereastra mea către lume. Pe burtă, cu mâinile sub pernă, priveam fotografia ei ore în șir, încercând să-mi imaginez ce face, unde se duce, ce prietene are, ce-i place să facă toată ziua.

— Te-oi fi înamorat?! mă tachina Simion. Ascultă la mine, toate sunt niște curve. Păi, tu de ce crezi că am tăiat-o pe-a mea? Numai la… îi era gândul, nenorocita dracu’! Mai bine o făceam bucăți și pe ea, cum l-am făcut pe ăla cu care se lăfăia în patul meu! Ascultă-mă pe mine, toate-s la fel, nu te lua tu după vrăjelile pe care ți le îndrugă!

— Mă, Claudia e fată citită, sensibilă, mai termină odată! Dar ce-mi răcesc eu gura de pomană cu tine?!

Ne-am scris așa vreo două luni. Așteptam poșta cu sufletul la gură și citeam pe nerăsuflate rândurile scrise de ea. Cu fiecare scrisoare mă îndrăgosteam și mai tare, și din fiecare cuvânt de-al ei îmi dădeam seama că suntem făcuți unul pentru altul.

Am rugat-o să vină să mă viziteze, dar mi-a răspuns că n-ar fi bine să facă așa ceva. Ea credea că ar fi mai potrivit să mă aștepte când ies din închisoare, când voi fi liber.

„Să nu distrugem ce-am clădit, îmi scria. Ai fotografia mea, ai rândurile mele, ai sufletul meu. Ce-ți trebuie mai mult pentru moment?” Avea dreptate, la urma urmei.

— Trei ani trec repede, i-am zis eu lui Simion într-o zi. Uite, deja a trecut o jumătate de an și am impresia că nici n-o să simt restul.

Simion a zâmbit într-o parte, și-a scuipat în mâini și a început să și le frece, parcă mulțumit:

— Păi io când ți-am zis, de ce nu m-ai crezut, ai? Trebuia să vină pițipoanca asta ca să-ți dai seama?

Simion ăsta mă enerva cu luatul lui peste picior, dar nu mă puteam pune rău cu el. Cine știe ce i se părea lui ciudat și mă făcea bucăți într-o noapte! Dar avea dreptate. Până să apară Claudia, mi se părea că am ajuns în iad, că e sfârșitul lumii, că mă sufoc în camera aia unde mai transpirau încă paisprezece indivizi.

V-am mai spus, gratiile de la geam mă înnebuneau, dar acum, că o aveam pe Claudia, nu mai simțeam nimic, nu mă mai atingea nimic. Eram fericit, mulțumit, îndrăgostit… Cu gândul eram numai alături de ea: o însoțeam la cursuri, apoi acasă, asistam la discuțiile cu părinții ei, vedeam un film împreună, la cinematograf.

Claudia reușea întotdeauna să-mi descrie tot ce făcea cu lux de amănunte, astfel încât mi se părea că sunt și eu acolo, mereu lângă ea.

— Te-ai prostit rău de tot, râdea Simion, văzând că stau toată ziua cu fotografia Claudiei în față. Aveam impresia că ești bărbat, dar e vai de capul tău!

Simion mă zgândărea mereu, dar mă obișnuisem cu tratamentul lui. Așa au trecut cei trei ani. Am adunat un geamantan de scrisori și doar cu ele am vrut să ies din închisoare. Nu mai exista nimic din trecutul meu. 0 uitasem pe Lucreția, și sentimentul de vinovăție pentru moartea ei dispăruse.

Importantă acum pentru mine era dragostea Claudiei, faptul că, în sfârșit, aveam s-o văd în carne și oase pe cea care fusese suportul meu moral în închisoare. Când am plecat, Simion mi-a strâns mâna și mi-a zis ceva ce n-am înțeles în acea clipă:

— Băiete, totul a fost spre binele tău. Să nu uiți asta niciodată și să aprinzi o lumânare pentru sufletul meu, că am multe păcate și o să mă mănânce viermii aici. Când tu o să te plimbi pe afară, să te gândești și la amărâtul de Simion, care ți-a fost alături aici, la greu. și să știi că te-am ajutat și eu cum am putut, cum mi-a trecut prin cap… Am făcut-o fiindcă ești băiat tânăr și meriți să scapi din mizeria asta, să te faci și tu om. N-am înțeles cum m-a ajutat, dar nici nu m-am chinuit să pricep mai mult din vorbele lui. Mă grăbeam, pentru că, la poarta închisorii, știam că urma să o găsesc pe cea cu care urma să-mi petrec restul vieții: Claudia.

La poartă însă, nici urmă de Claudia. Nu-mi venea să cred. îmi scrisese clar că o să fie acolo, că o să mă aștepte cu nerăbdare. Stăteam prostit locului, când de mine s-a apropiat o țigancă.

— Tu ești Eduard? m-a întrebat ea, cu glas gros.

Am privit-o mirat, căci nu înțelegeam de unde-mi știa numele.

— Pă mine mă cheamă Claudia, a zis ea simplu. Mie mi-ai scris toate scrisorile alea frumoase.

Era, mai mult ca sigur, o farsă. țiganca din fața mea avea vreo patruzeci de ani, era urâtă ca noaptea și avea niște mâini butucănoase. Nu avea nimic în comun cu Claudia, a cărei înfățișare o cunoșteam la perfecție. Nu, nu era cu putință… Cineva făcuse o glumă proastă!

— Stai să-ți explic! Sunt sora lui Simion… îl știi pe Simion. El m-a pus să-ți scriu, zicea că are un coleg de pârnaie, un băiat tânăr, care n-o să reziste în pușcărie mai mult de trei luni, simțea el asta, că se pricepea la oameni. Zicea că i s-a făcut milă de tine, că semeni cu fiul lui – al dracului, uite că a avut dreptate! -, și că vrea să te salveze. și atunci, când a văzut că-ți cauți fete prin ziare, i-a venit ideea cu Claudia.

— și atunci… m-am bâlbâit eu, privind-o fix. Cine mi-a scris scrisorile alea?

— Păi, am vorbit eu cu o vecină de la bloc de la mine, i-am spus cum stau lucrurile, fata lucrează la ăia cu asistența socială și zis că vrea să te ajute. Așa că s-a pus pe scris… Le are cu scrisul, așa-i? A terminat o facultate, e fată cu carte… Tot ea a făcut rost și de foto-grafie, în poza aia la care te tot uitai tu e o verișoară de-a ei din Cluj. Asta a fost, Simion s-a gândit la toată chestia asta. Așa-i că-i merge și lui mintea? Deși n-ai zice, nu? Măi să fie… Dacă mă uit bine la tine, îmi dau seama că frate-miu a avut dreptate: nu rezistai acolo mai mult de trei luni. Te spânzurai de gratiile alea, în întuneric…

Am rămas cu gura căscată. De unde naiba știa că nu suport întunericul? în scrisori nu pomenisem nimic despre asta. Până să mă dezmeticesc, țiganca a dispărut. M-am trezit singur în fața închisorii, cu un geamantan de scrisori în mână.

La început, m-am enervat. Era o farsă făcută de Simion, își bătuse joc de mine în toți anii ăștia! Apoi însă m-am mai gândit și am ajuns la concluzia că a avut dreptate: m-a salvat. Am visat în acei ani și n-am apucat să văd ce e în jurul meu. Simion, păcătosul, criminalul, îmi sal-vase viața, îmi ocrotise sufletul de întunericul din închisoare.

Am căutat-o pe asistenta socială care îmi scrisese, vecina Claudiei, – sora lui Simion îmi dăduse adresa -, dar n-am găsit-o acasă. Sau poate n-a vrut să mă vadă… în fond, ea își jucase rolul, mă ajutase și nu mai avea niciun rost să apară în viața mea.

O poveste de dragoste m-a ținut în viață, acesta este adevărul. Grație ei, acum pot s-o iau de la capăt. Sunt curat, sunt ca un nou-născut. și aprind în fiecare săptămână o lumânare la biserică, pentru sufletul lui Simion, căci merită și el măcar atâta lucru.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE