Porția de carte. Iubirea văzută din spațiu / Resurse pe cale de dispariție
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În fiecare săptămână, Libertatea vă prezintă o rubrică dedicată cititorilor, cu două apariții dintre cele mai noi și mai incitante ale editurilor din România.
Cuprins:
Atmosferă – O poveste de dragoste (Taylor Jenkins Reid, editura Nemira)
Mulți oameni visează să ajungă în spațiu, să vadă albastrul Pământului topindu-se în nemărginirea Universului. Puțini au ocazia să se ridice dincolo de atmosfera planetei noastre. Cel mai nou roman scris de Taylor Jenkins Reid și tradus în limba română de Monica Grecu surprinde exact această călătorie mult-râvnită de numeroși muritori, împodobind-o cu complicații și motivații profund omenești.
Totul se petrece în anii ’80, perioadă de cotitură pentru explorarea spațială, învăluită de uimire și mister, plină de evenimente cosmonautice. Eroinele sunt Vanessa, singura membră care a rămas conștientă a unei misiuni NASA care nu a mers deloc așa cum ar fi trebuit, și Joan, cea care lucrează în centrul de comunicații care ține legătura cu naveta eșuată, ghidând-o în siguranță înapoi acasă.
Pe cele două nu le unește doar pasiunea pentru stele, ci și o relație clandestină, greu de închipuit pentru Joan, care este atrasă ca un magnet de enigmatica ingineră aerospațială. Cartea urmează, de fapt, drumul lui Joan, care lucrase ca astronom și care-și dorise din tot sufletul să pună pasul în liga mare a celor interesați de cerul de deasupra noastră.
Dar nu doar despre drumul profesional al lui Joan este vorba în acest volum fascinant, ci mai ales despre drumul ei personal. A fi femeie într-o lume a bărbaților, în care trebuie să-ți faci loc cu grijă și îndrăzneală în același timp, găsind echilibrul perfect între cele două.
A fi iubita unei femei, într-o perioadă mult mai închistată, adică a fi nevoită să păstrezi în taină cea mai frumoasă parte din viața ta.
A fi sora unei alte femei, care nu-și poate asuma responsabilitatea creșterii unui copil, care, până la urmă, îi revine tot lui Joan.
Rolurile lui Joan parcă nu se mai termină, dacă stai să le numeri – este feminitatea cu posibilitățile ei nesfârșite și cu limitările ei blestemate.
Romanul începe și se termină rotund, cu încercarea de salvare a navei spațiale, cuprinzând în mijlocul său dramele, alegerile și regretele trăite de Joan. Ca un moment care se prelungește la nesfârșit, ținând în nucleul său faptul că viața și sentimentele unui singur om sunt mai intense și mai complexe decât infinitatea și misterul Universului.
Cântecul sirenelor (Chris Hayes, editura Publica)
Atenția este o forță crucială pentru supraviețuirea și înflorirea speciei umane și, din păcate, un skill pe care îl pierdem pe zi ce trece, în favoarea repeziciunii informațiilor pe care nu le servesc pe tavă tehnologia, știrile, zvonurile, reclamele. Practic, întreaga viață a omului modern parcă vrea să-i înghită atenția, fără a mai ști vreodată cum să i-o înapoieze.
Chris Hayes, om de presă și de comunicare, trage un mare semnal de alarmă, într-un volum consistent și bine documentat, tradus pentru noi de Dan Crăciun. Pierderea capacității de a fi atent, de a înmagazina doar informațiile care contează, de a ignora „zgomotele” care ne fac să deraiem de la detaliile importante este asimilată unei alienări mintale destul de serioase, care a schimbat radical coordonatele după care trăiește lumea zilelor noastre.
Oarecum conspirativ, Hayes ne sugerează că atenția, – care a devenit o adevărată comoară, „aurul dintr-un pârâu, țițeiul dintr-o stâncă” –, s-a transformat într-o marfă – toate mediile (comercial, financiar, tot ce înseamnă divertisment sau chiar intelectual) se bat crâncen pentru atenția și concentrarea fiecăruia dintre noi, despuindu-ne de alte arii de interes și distrugându-ne răbdarea ca să ne ia în stăpânire.
Volumul se vrea a fi un „medicament” care să vindece sau care să prevină această boală psihică nouă care ne fură, un ajutor pentru cei care au căzut deja sau sunt pe cale de a cădea pe panta extrem de periculoasă a pierderii acestei capacități esențiale de a trăi pe deplin, în acord cu lucrurile care se întâmplă în jurul nostru.
Cu alte cuvinte, tindem să lăsăm în urmă una dintre cele mai prețioase calități pe care omul a dezvoltat-o în sute de mii de ani de evoluție și adaptare la mediul înconjurător, devenind vulnerabili și inutili în fața bombardamentului informațional și a manipulărilor inevitabile.
Cumva, ar fi ideal să ne întoarcem la vremurile în care puteam învăța netulburați și în care puteam lua decizii informate. N-ar fi frumos?
