Recomandările culturale ale săptămânii: Lăsați-vă cuceriți de actorul Conrad Mericoffer și de sensibilitatea unui roman românesc despre niște golănași de provincie
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Pe vremea lui aprilie capricios, vă propun un spectacol de teatru despre o familie cu prea multe secrete, un roman despre viața în Craiova în anii ’90 văzută prin ochii unui adolescent, un articol despre cei care colecționează “obiecte” digitale și ilustrațiile unui neurolog cu suflet de artist.
Cuprins:
TEATRU: ”Ultimii”, Teatrul Metropolis București, regia Mimi Brănescu
Dificultatea de a trăi împreună
La spectacolul “Ultimii” de la Teatrul Metropolis m-am dus pentru că e scris și regizat de Mimi Brănescu și eu cred că Mimi Brănescu e unul dintre cei mai buni scenariști și dramaturgi ai noștri, dacă nu chiar cel mai bun.
Patru personaje - o femeie și un bărbat, plus fratele mai mare al bărbatului, la care se alătură și tatăl celor doi frați - în curtea unei case de provincie. Fata (Andreea Mateiu), recent întoarsă de la sora ei din Spania, își dorește să fie iubită; iubitului ei (Conrad Mericoffer), lăutar la nunți, îi arde mai mult de visurile lui de a deveni artist adevărat și apreciat.
Dincolo de ce visează fiecare, amândoi trebuie să se ocupe, mai întâi, de tatăl băiatului (Adrian Titieni), care nu doar că e bătrân și bolnav, dar e și foarte dificil, imatur și frustrate, ca un copil neastâmpărat ținut într-un corp de bătrân. Toate astea în timp ce fratele mai mare (Emanuel Pârvu), ăla realizat dintre cei doi frați, nu-și asumă nici o responsabilitate, că vine doar în vizită din când în când. Toți actorii fac un joc excelent, dar Conrad Mericoffer mi se pare că dă tot și încă puțin în plus.
Pentru mine, cel mai mare talent al lui Mimi Brănescu (în cazul ăsta, cel care a scris și a regizat spectacolul) e atenția cu care observă realitatea noastră de acum, în timp ce se întâmplă. În loc să o judece, că-i superficială și, poate, preocupată de lucruri care o să o ducă la pierzanie, el încearcă să o înțeleagă, cu răbdare și blândețe, dar direct, fără să o menajeze.
Spectacolul are câteva răsturnări de situații imprevizibile și e de-un realism care o să vă cam înfioare - la asta contribuie și scenografia semnată de Maria Tache, Andreea Beșliu, Adela Pârvu, o scenografă și două arhitecte.
Următoarele reprezentații sunt pe 3 și 31 mai de la ora 19.00. Biletele, 35 de lei, se găsesc pe teatrulmetropolis.ro.
CARTE: ”Așa să crească iarba pe noi”, Augustin Cupșa, Editura Humanitas
Obsesia plecării în Italia, prin ochii unui adolescent din anii ’90
Copilărie, provincie, fuga de ratare. Asta ar fi, în câteva cuvinte, romanul “Așa să crească iarba pe noi” al lui Augustin Cupșa, apărut la finalul lui 2017 la Humanitas. Costă 21 de lei.
Scris ca un flux de gânduri neîntrerupt al unui puști pe fața căruia scrie “golan promițător”, dar, totuși, cu o sensibilitate pe care și-o ascunde, spune povestea unor golănași din Craiova obsedați de plecatul în Italia, superlativul, în mintea lor, pentru ceea ce înseamnă să ajungi cineva. Până ajung ei acolo, ca să facă bani, prind păsări și le vând unuia care le vinde mai departe italienilor.
Vremea acțiunii e cândva prin anii ’90 (Mihai Iovănel pentru Scena9.ro a făcut un calcul după referințele fotbalistice și zice că-i 1995, pe mine trimiterile la meciuri nu m-au impresionat), când băieții aveau fluierături speciale pentru a-și transmite de la distanțe mari unde se află, că nu existau telefoane, ca acum, să se sune și să afle cine unde e.
“Așa să crească iarba pe noi” are o grămadă de expresii, imagini și fraze foarte frumoase, poetice. Unii i-au reproșat că e prea poetic sau intelectual, că golanii de cartier nu simt și nu gândesc așa. Mie tocmai asta mi-a plăcut foarte mult, că nu-i previzibil: golanii nu sunt neapărat niște brute, sau cel puțin asta am învățat eu în cartierul meu de provincie.
Cel mai mult mi-a plăcut disperarea nedeclarată a fiecărui personaj de a fugi de orașul ăla de provincie în care nu se întâmplă niciodată nimic și în care, dacă rămân în loc să plece și ei afară, ca toată lumea, chiar sunt ultimii fraieri.
Scena mea preferată e una în care băieții descoperă o pasăre moartă și o înmormântează. E foarte mult din firescul morții ca parte din viață și din tot ce e natural pe care Augustin Cupșa reușește să-l transmită foarte omenește.
ARTICOL: Colecționarii de informații pe internet, gizmodo.com
Cei care fac curat în debaraua internetului
Oamenilor care strâng informații digitale - poze, video, programe etc. - li se spune data hoarders sau digital hoarders. E un termen peiorativ. Ei însă se consideră colecționari, oameni care au un hobby la fel de inofensiv precum cei care colecționează timbre. Dacă te gândești puțin, pare că fac muncă de arheologi sau munca de organizare care o să le folosească peste sute de ani antropologilor pentru a înțelege societatea actuală.
Îmi imaginez că oamenii ăștia fac curat în debaraua internetului, acolo unde aruncăm tot ce nu mai folosim, cu gândul că, lasă, cine știe când ne-o mai trebui vreodată.
Ei intră în debaraua plină cu lucruri alandala și le ordonează pe căprării: manuale de instrucțiuni pentru casetofoane, jocuri video antice (alea cu casetă), fluturași de la concerte punk, seriale TV vechi etc.
Unele colecții sunt impresionante prin mărime sau varietate, altele, prin raritatea obiectelor colecționate, cum ar fi anluminurile, adică ilustrațiile în culori vii din manuscrise medievale, fotografiate de muzee pentru a fi arhivate și online.
Pe Gizmodo.com, găsiți articolul “Delete Never: The Digital Hoarders Who Collect Tumblrs, Medieval Manuscripts, and Terabytes of Text Files” despre preocupările oamenilor care ordonează asemenea lucruri care expiră pe internetul contemporan.
ILUSTRAȚIE: Santiago Ramón y Cajal
Ilustrațiile despre creier, valoroase și științific, și estetic
Santiago Ramón y Cajal ar fi putut să fie numele unui fotograf sau al unui pictor. Este, în schimb, numele unui medic-cercetător cu suflet de artist. E responsabil de neuroștiința modernă, are chiar și un premiu Nobel pentru asta.
Până la el, medicii credeau că sistemul nervos e făcut dintr-o bucată. Apoi, pe la 1890, prin cercetările lui, a demonstrat (și i-a convins și pe ceilalți) că sistemul nervos e, de fapt, o rețea de celule individuale. După ce a studiat creierul la microscop, a descris în cuvinte și în imagini ce a descoperit.
Ilustrațiile astea ale lui sunt un amestec de rațiune cu emoție, de știință cu artă. La ele ne minunăm și azi, iar medicii încă le folosesc la studiu. Pare chiar un paradox: ce e aia o ilustrație a cărei valoare științifică e egală cu cea estetică? Convingeți-vă singuri: citiți articolul Mind maps: the beauty of brain cells din The Guardian.
Dacă vreți și povestea vieții lui - inclusiv partea în care voia să fie pictor sau fotograf, dar s-a făcut medic că așa a vrut tatăl lui - vedeți articolul Art Exhibition Celebrates Drawings By The Founder Of Modern Neuroscience de pe NPR.
Partea mișto e că există în Madrid un institut care îi este dedicat și unde sunt expuse multe dintre ilustrațiile lui. Așa că intrați pe www.cajal.csic.es/ingles și planificați-vă o vizită cu prima ocazie când mergeți în capitala Spaniei.
