Regizoarea Irisz Kovacs aduce în fața publicului un spectacol relevant pentru toți, despre maturizare și lumea grea în care trăim: „O artă la care au acces doar oamenii care au 100 de lei în buzunar pentru bilet este o artă moartă”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Stagiunea 2025–2026 a Teatrului EXCELSIOR a debutat cu spectacolul „Tristețe și bucurie în viața girafelor”, un text semnat de dramaturgul portughez Tiago Rodrigues, regizat de Irisz Kovacs. Povestea urmărește drumul unei fetițe de 9 ani într-o societate aflată în criză și explorează teme precum maturizarea forțată, fragilitatea relațiilor familiale și rolul imaginației ca mecanism de supraviețuire. Am stat de vorbă cu regizoarea despre construcția spectacolului, relevanța textului în contextul actual, dar și despre responsabilitatea teatrului în fața unei generații aflate în formare.
Cuprins:
- „Tristețe și bucurie în viața girafelor”
- „Vremurile pe care le traversăm sunt complicate”
- „Împărțind lumea cu alți oameni, depindem unul de celălalt”
- „Este un spectacol pe care l-am gândit cu o puternică latură comică”
- „E foarte frustrant să vezi că, din nou, cei mai săraci plătesc cel mai mare preț”
- „Mereu imaginația a fost un instrument puternic de supraviețuire”
- „Nu cred în teatru ca bâta cu care să lovești spectatorul”
- „E necesar să scoatem teatrul din sălile capitonate în roșu”
„Tristețe și bucurie în viața girafelor”
Pe 10 și 11 octombrie, stagiunea 2025-2026 a Teatrului EXCELSIOR, singurul teatru din București dedicat adolescenților și tinerilor adulți, a fost deschisă de o piesă semnată de dramaturgul portughez Tiago Rodrigues, „Tristețe și bucurie în viața girafelor.” În regia tinerei Irisz Kovacs, cu o scenografie semnată de Réka Oláh, după un text tradus de Ana Maria Mihăilescu, spectacolul își poartă publicul într-o aventură plină de semnificații, alături de o fetiță de 9 ani (Dana Marineci), poreclită Girafa, și ursulețul ei de pluș vorbitor (Alex Popa), Judy Garland.
Rodrigues, numit în 2022 director al Festivalului de la Avignon, cea mai importantă manifestare teatrală din lume, este unul dintre cei mai apreciați dramaturgi și regizori europeni contemporani. Montările sale au fost prezentate în capitale culturale precum Lisabona, Paris, Bruxelles, Berlin sau Londra. Scriitura lui se remarcă prin felul în care îmbină observația socială cu poezia cotidianului, iar personajele sale trăiesc în tensiunea dintre fragilitatea individului și forța realităților colective.
„Tristețe și bucurie în viața girafelor” confirmă cele de mai sus și a fost tradusă și jucată pe numeroase scene europene, în timp ce este considerată una dintre cele mai intime și, în același timp, universale lucrări ale sale. Universul piesei este în Lisabona, în familia tinerei Girafe. După moartea mamei, ea rămâne doar cu tatăl artist-șomer, care se luptă cu datoriile. Din cauza problemelor financiare, cei doi ajung fără cablu, așa că micuța își propune să strângă bani pentru abonamentul la Discovery Channel, la care „trebuie” să se uite seara.
Aici începe aventura ei alături de Judy Garland, ursulețul nevrotic care înjură mult, un fel de punte spre propria ei maturizare. Acțiunea are loc într-o societate portugheză precară economic și social, deloc diferită de a noastră. În drumul lor pe străzile orașului, odată cu întâlnirile pe care le au cu tot felul de personaje excentrice, cei doi ajung să-și pună întrebări despre diferențele sociale, fragilitatea adulților și despre probleme mai adânci decât lipsa banilor.
„Vremurile pe care le traversăm sunt complicate”
Regizoarea Irisz Kovacs, la doar 26 de ani, face parte din noua generație de creatori care aduc în teatrul românesc perspective fresh, și care realizează spectacole care explorează echilibrul dintre ludic și grav, între convenție și realitate. A montat anterior la #REACTOR Cluj, Teatrul de Stat Constanța, Teatrul German de Stat Timișoara și Apollo111, și a fost laureată a mai multor festivaluri de profil și nominalizată la Premiul UNITER pentru debut, în 2022.
„Îmi amintesc că la prima lectură am râs mult, apoi m-am emoționat la fel de mult și i-am trimis unui prieten dramaturg o poză cu un fragment. E vorba de monologul bătrânului, care exprimă o filozofie de viață foarte regăsită în generația părinților noștri, aka iubirea înseamnă muncă. Bătrânul spune despre propriii copii – „I-am văzut în fiecare zi. I-am văzut dormind când plecam la serviciu. Dormind în patul pe care eu l-am cumpărat. Și seara îi vedeam, după ce luaseră cina şi erau deja îmbrăcați în pijamale. Și cine lucrase să plătească nenorocitele de pijamale?” Mi s-a părut că textul exprimă ceva important despre lumea de azi”, povestea ea pentru Libertatea, despre momentul în care a descoperit textul lui Tiago Rodrigues, în volum de teatru dedicat lui, în traducerea Ana Mariei Mihăilescu.
Kovacs, alături de scenografa Réka Oláh, povestește cum au ales să păstreze textul original și să nu intervină asupra referințelor la Lisabona, dar să construiască universul vizual al spectacolului pornind de la copilăria lor în România anilor 2000. „A fost o plăcere să văd pe scenă aparatele de înghețată, mașina și bancomatele pe lângă care treceam pe stradă în copilărie.”
Adevărul este că scenografia mi-a dat senzația că urmăresc un film la un moment dat, iar Irisz îmi povestește cum s-au bazat pe amplificarea unui citat din piesă, „Lumea este tot ceea ce copiii de pe bancheta din spate observă de cealaltă parte a ferestrei. [...] Într-un fel, asta e una dintre cele mai pertinente definiții ale copilăriei pe care le-am întâlnit până acum: mașina merge, te uiți pe geam, dar nu ești tu la volan și direcția ei e în afara controlului tău. Așa că am încercat să dăm o astfel de cursivitate scenelor.”
Acțiunea se petrece în două planuri, iar actori precum Robert Radoveneanu, Oliver Toderiță, Matei Arvunescu și Ciprian Cojenel completează spectacolul și-i dau savoare. „Sunt foarte buni și stăpânesc multe feluri de teatralitate, e în mare parte meritul lor, jonglează foarte fluid cu stilul de joc filmic și cu cealaltă cheie prezentă în spectacol, exagerată, de desen animat sau farsă. Dana Marineci este o actriță de cursă lungă, care se folosește de o mare varietate de mijloace teatrale în exprimarea ei. O găsesc o actriță care a atins un nivel de virtuozitate și profesionalism care fac orice zi de repetiție cu ea o bucurie”, explică regizoarea.
Într-un interviu extins, am stat de vorbă cu Irisz Kovacs despre valoarea piesei, atât asupra celor tineri, cât și asupra adulților, noua generație de creatori, responsabilitatea pe care o au față de public sau nu, cât și despre importanța culturii în 2025.
„Vremurile pe care le traversăm sunt complicate. Atât pe plan local, cât și pe plan mondial, cu penurie, cu războaie, extremism, ruptura tot mai adâncă dintre oameni. Feed-urile noastre sunt diferite și suntem practic încuiați în ele, deci fiecare se convinge tot mai mult de ceea ce credea deja. Așa că povestea Girafei, care pornește pe urma banilor, dezvelind astfel întregul schelet neterminat al societății, este relevantă pentru toți. Ca tânăr, când încep să ți se pietrifice anumite credințe, e important să revii la momentul 0, când te întrebai: de ce? De ce e fiecare lucru așa cum e? De ce unii au totul din naștere, iar alții trăiesc în sărăcie cumplită până în ultima lor zi? Mi se pare că ne-am obișnuit prea ușor cu ideea că lumea e așa și nu altfel. Și vreau să chestionez asta, atât în mine, cât și în teatru”, spune ea.
„Împărțind lumea cu alți oameni, depindem unul de celălalt”
-Libertatea: În spectacol, suntem martori la copilăria Girafei, până când ea ajunge într-o nouă etapă, în drumul ei spre maturizare. Ce ți-ar plăcea să păstrăm, ca adulți, din acele timpuri, astfel încât să fim mai umani, mai empatici, mai înțelegători cu cei din jur?
-Irisz Kovacs: Am vorbit deja despre „de ce”-ul insistent care cred că își are locul în viața fiecăruia dintre noi. Dar îmi amintesc și frustrarea de a fi copil, de a nu avea libertate adevărată, a fi mereu sub influența și puterea adulților. Și țin minte un fel de promisiune că atunci când voi fi eu adult, voi face multe lucruri, o listă întreagă - tot ce voiam și nu puteam.
Fantezii ale instaurării dreptății și meritocrației. Sigur că atunci când ajungi adult, îți dai seama că ești tot sub influența altora, ești o verigă fragilă într-un lanț lung - împărțind lumea cu alți oameni, depindem unul de celălalt, destinele noastre sunt împletite. Și simt uneori un soi de renunțare. Pe care nu am simțit-o niciodată în copilărie. Pentru că e greu, pentru că durează mult. Aș vrea să păstrez această forță, insistența, reziliență de a lupta pentru un scop pe care o aveam în copilărie. Imaginația deschide utopii, dar puterea de a insista asupra lor le aduce în existență.
-Piesa ne pune față în față și cu un proces al doliului, al durerii și pierderii într-o familie. Este spectacolul și un soi de alinare pentru cei care au experimentat asta?
-Cred că este cel puțin o foarte bună reprezentare a felului în care o pierdere extrem de dureroasă, cum e cea a mamei în cazul Girafei, afectează nu doar sentimentele, ci și deseori realitatea economică a celor implicați. Iar oamenii trebuie să treacă prin toată partea emoțională, în paralel cu circumstanțe practice greu de dus. Golește casa în timp ce plângi isteric.
-Fetița din piesă caută răspunsuri într-o lume plină de contradicții. Ce îți spune ție acest personaj despre generațiile care cresc astăzi în România?
-Am lucrat cu adolescenți ca trainer de teatru. Mă declar plină de speranță pentru viitorul pe care ni-l vor sculpta. Văd o foarte mare maturitate în tineri, sunt conectați la probleme sociale, se informează, cunosc lumea pe care o populează. Sunt, în același timp, doar copii, iar de multe ori entuziasmul lor este confiscat de cauze cel puțin dubioase. Nu știu să fac statement-uri despre generații, dar cu singuranță contrastele din lumea noastră sunt foarte puternice, iar asta influențează persoanele care cresc în ea.
„Este un spectacol pe care l-am gândit cu o puternică latură comică”
-Publicul Excelsior este format în mare parte din adolescenți și tineri. Ce speri să descopere ei în această poveste despre inocență și confruntare cu realitatea?
-Sper să rezoneze cu abordarea haz de necaz, este un spectacol pe care l-am gândit cu o puternică latură comică. Râsul apropie oamenii și SPER ca adolescenții să rezoneze cu umorul meu, care e deseori slapstickos și tâmp, mă amuză înjurăturile și orice lucru indecent pe scenă. A fost o experiență minunată la premieră - deși e un spectacol 14+, au venit destul de mulți părinți cu copii mai mici, care au râs și țipat de bucurie la fiecare intrare a lui Alex Popa îmbrăcat în ursuleț, suduind și trântind lucruri. Sper să meargă și la cei mai în vârstă.
-Cum crezi că vor reacționa adulții la acest spectacol? Ce ți-ar plăcea să îi facă să înțeleagă sau să simtă?
-Pentru mine, e vorba și de recuperarea unui sentiment de uimire și frumusețe, care se pierde foarte ușor în viața adultă. De asta am construit spectacolul în jurul unei ferestre în care apar și dispar lucruri, am încercat să refac acel sentiment de magie și miracol pe care eu încerc să-l protejez în mine. E totodată greu și ușor să creezi ceva miraculos pe scenă, mijloacele tehnice sunt oarecum limitate, dar asta e parte din farmec. Sper ca adulții să aibă disponibilitatea de a crede în magia unor apariții pe care nu e greu să le deslușești tehnic. O parte importantă din acest demers este muzica lui Adrian Piciorea, care e foarte subtilă și frumoasă, alternând între muzică electronică aproape de club și refrene delicate pe care le poți asculta iar și iar.
„E foarte frustrant să vezi că, din nou, cei mai săraci plătesc cel mai mare preț”
-În piesă, relația dintre fetiță și ursulețul ei de pluș, Judy Garland, este centrală, și e bazată și pe ostilitate și pe protecție - care este simbolistica acestei relații și cum o putem interioriza în propriile vieți? E despre cum ne gestionăm relația cu propria umbră?
-Dacă ne raportăm la planul realist, clar ursulețul Judy Garland dă voce unor gânduri negre, pe care fetița le-ar gestiona greu altfel – înțelegerea realității crizei economice, dar nu și a ce o cauzează, furia și frustrarea pe tot și toate, senzația că privești o lume în plină dezintegrare. Deși înjură foarte mult, Judy nu e niciodată vulgar sau violent cu fetița, și chiar în momentele lui cele mai explozive, ea nu se sperie de el. E ca o întrupare a tuturor fricilor și sentimentelor negative ale copilului, îmbrăcate în pluș.
Cred că toți avem, conștient sau nu, această raportare la anumiți oameni sau lucruri. Poate ceva dintr-un coleg ne înfurie neobișnuit de tare, și regăsim aceeași trăsătură în noi. Contrapoints are un eseu video foarte bun despre sentimentul de cringe, cum deseori această emoție apare în urma unei similarități pe care o regăsim între noi și cineva, cineva care nu-și dă seama de modul în care e perceput din exterior din cauza respectivei trăsături. Atât Judy Garland, cât și un sentiment trecător de cringe sunt manifestări ale fricii față de ce este în noi. Da, cred că relația lor reflectă o relație cu umbra, cu întunericul interior, și conține cumva și o posibilă cheie: umorul ca unealtă de autoacceptare.
-Textul vorbește despre societatea portugheză, aflată în criză, și se pliază foarte tare și pe România lui 2025. Care sunt nedreptățile din text care rezonează și în contextul nostru actual?
-Chiar pe la începutul piesei, ursulețul are un monolog despre lume, așa cum o vede la televizor cât fetița e la școală – tăieri de fonduri, oameni bolnavi care nu sunt îngrijiți în spitale, persoane fără job care își caută disperați de muncă. Aproape de finalul acțiunii, Judy ajunge să îl confrunte pe primul ministru: „ Crezi că nu am văzut la televizor cum faci tăieri de fonduri? Crezi că nu plâng de fiecare dată când apari la televizor? Plâng. Sunt atât de trist şi atât de supărat. Dar apoi mă gândesc: ce pot face? Sunt doar un ursuleț de pluş. Ce poate face un ursuleț de pluş?”
Până la premieră, aproape săptămânal reînnoiam râsul (amar) la aceste fragmente, pentru că apărea constant o tăiere nouă, o nouă măsură de austeritate și textul părea mereu o referință extrem de directă. Dar ziua următoare apărea altă tăiere și sensul se declina. E foarte trist și frustrant să vezi că, din nou, cei mai săraci plătesc cel mai mare preț pentru acoperirea unui deficit bugetar care nu a fost cauzat de ei. În lumea Girafei, ca a noastră, lucrurile sunt lipsite de sens. De ce pierderea mamei ei înseamnă și pierderea accesului la cablu TV? De ce, pentru o familie simplă din România, pierderea unuia dintre părinți poate însemna pierderea accesului copilului la școală? Aproape o treime din români sunt în risc de sărăcie și excluziune socială.
Personajele lui Rodrigues sunt duioase și amuzante, dar toate poartă semnele unei lumi în pragul colapsului. Nu cred că găsim răspunsuri la problemele astea pe scena vreunui teatru. Dar sunt teme prezente acum în mințile noastre și cred că e important ca ele să fie adresate, ridicate, dezbătute.
„Mereu imaginația a fost un instrument puternic de supraviețuire”
-Adulții din piesă luptă cu idealurile pierdute, cu tristețea, neajunsurile, capitalismul extrem, așa cum o fac și românii. În raport cu ideea din text, cum facem să ne păstrăm speranța?
-Nu știu cum se păstrează speranța. Eu o păstrez prin lucruri mărunte, mă inspiră foarte mult prietenii mei cei mai buni, generozitatea lor, oamenii pe care îi cunosc când călătoresc, părinții care au grijă de copiii lor, copiii care au grijă de părinții lor. Cred/sper că lucrurile astea au în timp un efect domino. Idealurile mari se păstrează prin mici acțiuni concrete. Când începe spectacolul, mă uit la fețele spectatorilor, căutând bucurie, iar asta îmi dă speranță.
-În piesa lui Rodrigues, imaginația e un instrument de supraviețuire. Poate fi și pentru noi?
-Cred că mereu imaginația a fost un instrument puternic de supraviețuire. E un mecanism de apărare foarte eficient – dacă nici nu îți poți imagina o lume mai bună, nu poți face nimic pentru a o înfăptui. Dar dacă poți întrevedea ceva mai bun, merită și să lupți pentru imaginea pâlpâitoare din mintea ta.
De asta cred că arta e ceva atât de important – exercițiul de a locui scurt timp în mintea sau imaginația altcuiva deschide ușa propriei imaginații, propriei rezistențe. Ceea ce trăiești acum va trece, fie bine sau rău. Iar apoi va veni altceva. Și iarăși altceva. Iar tu poți fi în ambele locuri deodată, aici și acolo.
-Umorul e nelipsit. E acesta un aliat în fața greutăților vieții?
-Mereu m-a uimit capacitatea oamenilor care au trecut prin lucruri groaznice de a le transforma în povești amuzante, savuroase. Pentru mine umorul este o unealtă foarte puternică, mai ales în teatru.
-Ți se pare că tinerii mai cred că pot schimba ceva?
-Da, cred. Nu știu ce înseamnă new gen, mi-e greu să fac diferențe după vârstă, dar cred că mereu se poate schimba ceva și văd acest crez și în oamenii din preajma mea. Chiar și în moduri minuscule. Cu cât oamenii simpli sunt mai uniți, cu atât e mai greu să fim întorși unul împotriva celuilalt prin discursuri care încearcă să ne dezbine.
„Nu cred în teatru ca bâta cu care să lovești spectatorul”
-Faci parte dintr-o nouă generație de creatori de teatru. Are ea o responsabilitate în societatea noastră, unde cultura e mai mereu marginalizată?
-Simt nevoia să spun da, avem o responsabilitate să reprezentăm luptele din viața de aici și acum. Dar, cred că teatrul e un termen-umbrelă, o artă-umbrelă, că e de multe feluri și niciuna nu e inferioară dacă e făcută cu determinare și profesionalism.
Adică teatrul ca entertainment are responsabilitatea de a aduce un strop de bucurie în viețile unor oameni ale căror zile nu sunt pline de ea, teatrul narativ de a spune o poveste bună, teatrul politic de a aduce nevăzutul în lumina reflectorelor. Și sigur că aceste genuri nu sunt pure și mereu se amestecă, dar nu cred în teatru ca bâta cu care să lovești spectatorul, să-l cerți sau „educi” până gândește ca tine. Cred în teatru ca o ușă întredeschisă, pe care îl inviți să pășească. Dar acum că scriu, îmi dau seama că da, cred că avem o responsabilitate mare, cea de a ne apropia noi de spectatori, de a duce cultura unde ea nu există, de a nu fi un gen inaccesibil.
O artă la care au acces doar oamenii care au 100 de lei în buzunar pentru bilet este o artă moartă. Trebuie să luptăm pentru un acces mai larg la teatru de toate felurile, pentru oameni de toate felurile. Mi se pare remarcabilă inițiativa teatrului Reactor de creație și experiment Cluj de a lăsa spectatorii să aleagă prețul pe care vor să îl plătească pe un bilet, fiind posibil inclusiv un bilet gratuit.
-Și apropo de asta, dacă punem în antiteză noua generație de creatori de teatru cu cea anterioară, de ce crezi că e important să o urmărim și să o susținem?
-Eu nu văd generațiile ca monoliți, nici nu prea văd elemente stilistice comune la creatorii de teatru ajunși acum la maturitate. E clar că au deschis niște drumuri, au luptat pentru lucruri de care noi beneficiem. Și eu sunt recunoscătoare și concret - nu lucram astăzi în teatru dacă Leta Popescu nu mă lua ca asistentă, dacă Radu Nica nu mă încuraja să îl contactez pe Erwin Șimșensohn, care a riscat oferind un proiect unei studente, dacă Bobi Pricop nu organiza un festival dedicat tinerilor regizori, unde Lucian Vărșăndan mi-a văzut spectacolul și m-a invitat să montez Tschick la Teatrul German de Stat Timișoara, unde acum sunt regizoare angajată.
E un lanț de generozitate într-o generație matură, preocupată de generația tânără și teatrul pe care ea îl visează. Cred că e important să urmărim generația nouă pentru o perspectivă asupra unei vieți diferite de cele anterioare, de o existență privită mereu din exterior, de oameni crescuți pe internet, o diferență de status quo, de ordine socială.
„E necesar să scoatem teatrul din sălile capitonate în roșu”
-Ce rol crezi că mai are cultura, și teatrul în special, în societatea românească actuală?
-Radu Afrim spunea la deschiderea FNT că e un moment bun în teatrul românesc, un moment în care lumea se bate pe bilete. Da, așa e, dar deseori fluxul de public e imprevizibil și foarte influențat de lucruri pe care marketing-ul din teatre încă nu le înțelege. De o cronică neprofesionistă, de o poză cool, de un story postat de cine trebuie.
Multe teatre încearcă să prezică succesul, să-l producă, dar el scapă înțelegerii ca un algoritm de social media. Iar în acest moment neclar, în care totuși atenția este îndreptată spre noi, cred că e rolul nostru ca artiști de teatru să facem spectacole bune, să luptăm pentru condiții decente, să ne adresăm publicului și să ne apropiem de el. Oamenii au nevoie atât de alinare, cât și de un strigăt de luptă și cred că le găsim pe ambele pe scenă.
-Criza economică și socială poate avea un impact asupra modului în care oamenii se raportează la artă, dar și la cei din jur?
Cred că lumea va fi tot mai dezbinată cu cât ne merge tuturor mai prost financiar. Asta face mereu oamenii sceptici la importanța culturii sau artei. Când faci muncă grea zi de zi și totuși nu ai ce mânca, e normal un sentiment de nedreptate față de cineva care urcă pe scenă, spune niște vorbe și poate o duce mai bine decât tine.
Îmi amintesc discuțiile cu bunica mea, care mă întreba zilnic, când îi spuneam că sunt la repetiții, ce tot repet? Actorii nu au înțeles cum să facă? Sunt grei de cap? Cred că mediul nostru e destul de ermetic și inaccesibil. Deci cred că e necesară o mai mare deschidere în toate formele sale, o conectare la temele dureroase cu care spectatorii pot rezona, dar și să scoatem teatrul din sălile capitonate în roșu. Vocea lui ar trebui să fie accesibilă pretutindeni. Cultura nu e închisă în săli, ea e vie și se naște numai în întâlnirea cu un spectator care are propria părere despre ceea ce vede.
