REPORTAJ: Când visele au aripi… de avion. Mihaela a părăsit România sperând că va fi o pictoriță faimoasă în America, dar a devenit ofițer de securitate pe un aeroport din Chicago

Mihaela Iacob este unul dintre românii care a simțit că nu poate răzbi în propria țară și de aceea într-o zi a luat decizia să vândă tot ce avea la Buzău și să plece. Departe de aerul pe care-l respirase până atunci, departe de părinți, de rădăcini. Avea 33 de ani când a decis să-și încerce norocul peste mări și țări.

“Motivația plecării: neputința. Asta m-a sufocat si m-a scobit de visuri”

”Înainte de a pleca din România am fost, așa cum spun americanii, “the average Joe”: o existență modestă, câteva slujbe de duzină, monotonia unor ateliere de Galle-uri, un contract modest și de scurtă durată cu un studio de desene animate de prin Ungaria, apoi, prin 2000 selectarea mea la Radio Focus, un post local din Buzău, și publicarea caricaturilor mele într-un ziar local. Dacă ar fi să amestec toate frustrările avute în primii 33 de ani ai vieții mele  iar mai apoi să le dau forma motivației plecării către America aș spune: neputința. Asta m-a sufocat si m-a scobit de visuri. Neputința de a reuși fără o diplomă de facultate, iar eu am abandonat Politehnica după nici doi ani, de a-mi expune lucrările în galerii fără atestat de la Uniunea Artiștilor Plastici, de a găsi o slujbă bănoasă fără “relații”, de a-mi vedea copila apreciată la grădiniță sau la școală pentru meritele ei, nu pentru cât de plină e traista mea cu “atenții”…si lista ar putea continua”, povestește Mihaela.

A aplicat la Loteria Vizelor și a câștigat. Atât de mult și-a dorit să se întâmple să plece încât a riscat tot: a vândut apartamentul și a început să facă planuri de călătorie chiar înainte de a avea certitudinea obtinerii vizelor pentru America.

”Nu concepeam să se întâmple altcumva. Pe data de 7 martie 2004, am aterizat în Chicago cu 6 valize și un copil de nici 8 ani de mână, într-un crivăț cum rar s-a mai întâmplat de atunci. A doua zi am realizat că am uitat să pun în geamantane un ibric sau măcar o furculiță”, își deapănă Mihaela firul poveștii.

”În România mi-am lăsat rădăcinile”

A visat dintotdeauna să plece sperând că în altă țară va avea posibilitatea să facă ce-i place cel mai mult: să picteze. Ruperea de pământul natal i-a sfărâmat însă sufletul în două, cu atât mai mult cu cât lăsase aici, în România, doi părinți cu obrajii scrijeliți de lacrimi amare că-și văd fata plecând atât de departe.

Recomandări

Harta puterii după parlamentare. PSD ia un sfert din mandate, AUR și-a dublat scorul. Fiefurile PNL pot fi numărate pe degetele de la o mână | Analiză

”În România mi-am lăsat rădăcinile. Mi-au rămas smulse, nevindecate, deși mi-au crescut între timp altele, în pământ străin. Niciodată aceleași, niciodată la fel. Am mai lăsat părinții și asta a durut cel mai mult. Am asistat la boala prin care a trecut tata de la distanță, complet neputincioasă. În ziua în  care am aflat că s-a stins mi-amintesc că am reușit să ajung până la locul de muncă, după care m-am prăbușit în brațele colegilor…”, rememorează oftând din tot sufletul Mihaela.

Ea povestește că, odată ajunsă pe pământ străin, a dat piept cu o lume rece, completată de o vreme aspră. Cu banii obținuți din vânzarea apartamentului de la Buzău și-a  plătit chiria apartamentului din Chicago, iar familia și-a luat o mașină la mâna a treia. Marea deosebire față de ce lăsase în urmă în România este că de-a doua zi aveau locuri de muncă asigurate, grație unor români stabiliți în America și cu care interacționau dinainte pe internet. Aceștia puseseră deja o vorbă bună pentru ei: soțul ei urma să muncească în contrucții, iar Mihaela la curățenie, într-un motel. Capitolul “curățenie” s-a închis rapid pentru că la un moment dat, neîmpăcată cu ea, Mihaela a decis să rămână acasă și să aibă grijă de fetiță. Iar după ce soțul ei, Tibi, și-a luat permisul de conducere pentru TIR și în timp ce fetița își petrecea vacanțele la bunici, acasă, în România, cei doi au plecat prin America.

”Soțul meu a lucrat în construcții vreme de vreun an, după care și-a luat permisul de conducere pentru TIR. Eu nu m-am împăcat deloc cu munca la curățenie, după alte câteva tentative nereușite am decis să stau acasă și să am grijă de fetiță. Perioada asta de câțiva ani în care am stat în nădejdea unui singur salariu a fost destul de dificilă, dar nu imposibilă. Paradoxal, a fost si cea mai bogată în viata social – aveam timp să ieșim cu prietenii, să ne relaxăm. Tot în perioada aceea, câtă vreme copila își petrecea vacanțele de vară la bunici în România, am plecat impreună cu soțul meu cu tirul, prin America- el ca să facă bani, eu să casc gura. Am avut ocazia să colind prin toată jumătatea vestică a Statelor Unite, am văzut locuri extraordinare, perioada aceea o consider ca fiind una dintre cele mai bogate în experiențe, mai interesante de până acum. Au fost și peripeții, desigur: am rămas fără aer condiționat în cabina de tir traversând Desertul Mojave California în luna lui Cuptor, am rămas fără frâna de motor coborând o pantă abruptă in Nevada, am prins o furtună de nisip, am trecut prin Grand Canyon…”, spune Mihaela.

Recomandări

Alegeri parlamentare şi prezidenţiale 2024. Cum se formează Guvernul

De la decorator de fursecuri la ofițer de securitate pe aeroport

Pasionată și extrem de talentată, Mihaela a plecat cu gândul că în America își va putea realiza visul. A avut  numeroase slujbe, iar la un moment dat a fost chiar decorator de fursecuri. Acum însă, job-ul ei nu are nicio legătură cu pictura.

”După un timp, am găsit o slujbă ca decorator de fursecuri, ceva un pic mai extravagant- design-urile erau personalizate, se apropiau de ideea de pictură, chiar erau minunate. Patronul companiei mi-a dat mână liberă la un moment dat, eram cea care decidea design-ul, culorile, formele. Din nefericire, drogurile l-au schimbat pe individ, lent dar sigur și, prin 2009, afacerea s-a dus de râpă. Un an mai târziu, am găsit o slujbă pentru care în România îmi trebuia atât o diplomă de facultate, cât și o cărută de relații. Aici nu a contat decât cum stiu să mă prezint, ce știu să fac si cât de motivată sunt să învăt lucruri noi”, spune buzoianca.

Pentru ea, viața în America a fost până acum frumoasă, însă și extrem de grea. Începând din 2004, s-a mutat împreună cu familia de șapte ori. Noroc că fetița ei a suportat întotdeauna bine schimbările, adaptându-se locurilor și oamenilor noi. Acum, fiica ei este la facultate, vrea să devină medic și chiar dacă pentru ea acasă e America nu a uitat nici limba română, nici obiceiurile de Crăciun sau de Paște, pentru că părinții au vrut ca ea să știe de unde se trage.

”America este o națiune de imigranți, chiar și cei născuti aici au bunici sau străbunici care au venit de prin alte colțuri de lume. Aici nimeni nu se miră dacă vorbești engleza pocit sau deloc. Există o flexibilitate a înțelegerii, o îngăduință care valorează enorm atunci cand esti la început de drum, oricare ar fi el. La sosirea noastră aici soțul meu nu știa engleza aproape deloc, fata făcuse un pic la școală, eu rămăsesem cu ce-mi aduceam aminte de prin liceu, dar nu imi amintesc ca asta să ne fi pus piedici serioase. Stiu că toate dialogurile le începeam cu “imi cer scuze că engleza mea nu este bună” și mi se răspundea întotdeauna cu “nu avea grija, engleza ta este minunată!”.

Recomandări

Klaus Iohannis poate desemna noul premier. Scenariul care poate evita intrarea suveraniștilor la guvernare

Însă chiar și așa în America, spune buzoianca, e mult mai greu să-ți faci prieteni decât în România chiar dacă s-au simțit ”de-ai locului” din primul an în care au călcat pe tărâm străin.

Mihaela lucrează acum pe un aeroport. Este ofițer de securitate pe aeroportul O Hare din Chicago, însă spune că, la fel ca și ceilalți colegi ai săi, au fost instruiți să nu furnizeze informații publice despre locul de muncă, mai ales în contextul în care fenomenul terorismului a luat amploare. Meseria ei de-acum nu are nici în clin nici în mânecă cu pasiunea pentru pictură. Chiar și așa nu uită să facă ce-i place cel mai mult sufletului ei: să picteze.

”Nu știu ce a mai rămas neîncercat de mine pînă acum, vis-as-vis de exercitarea unui, să-i zicem, talent la desen: grafica, studiu de forme și materiale, atunci când mă pregăteam pentru admiterea la Arhitectură, am făcut caricaturi, am pictat Galle-uri, am pictat pe sticlă, desen animat, benzi desenate, am pictat pe pereți de apartament, am conceput si desenat felicitări, apoi decoratiuni cu pastă de zahăr pe fursecuri și torturi, pictură în ulei, acuarela și, în final, acrilice pe pânză. Pictez, într-adevar, dar evit pe cat pot să mă clasific drept artistă. Dacă aș fi așa ceva, aș trăi din pictură, aș fi cunoscută. Un artist, prin definiție, este un creator de opere de artă, o persoană cu talent în profesiunea pe care o exercită. Eu nu creez nici opere de artă, iar profesiunea mea nu are absolut nimic de-a face cu pictura. Aș zice că am o chemare interioară de a picta, m-am născut cu ea, nu am dobândit-o peste noapte. Am “mâzgălit”, cum zice mama, de când mă știu si pe absolut orice îmi pica în mână”, povestește românca.

În România nu a putut expune nicăieri, cel puțin până la plecarea sa din 2004, i se cereau peste tot diplome și atestate. In Statele Unite a participat, de prin 2008 si până acum, la 16 expoziții, unele de grup și câteva personale. A mai și vândut, nu însă în măsura în care să trăiască din asta.

“M-au curtat două galerii, una online, din Chicago, alta din New York. La prima am câteva lucrări expuse online, la a doua a trebuit să trimit un refuz, motivul principal fiind că toate tablourile mele sunt foarte mari iar costul transportului lor m-ar epuiza financiar. Este extrem de greu aici să îți faci timp pentru o pasiune. Dacă în România nu știam cu ce să îmi umplu timpul liber- aici nu-l mai am aproape deloc”, povestește românca.

Îmi e dor permanent de România, dar am fost ca un copac neudat acolo

Și ca în orice discuție avută cu un român plecat departe de țară, și în cazul Mihaelei se naște întrebarea: te-ai mai întoarce acasă?

”Mă feresc să folosesc cuvintele “pentru totdeauna” asa cum mă feresc de “niciodată”. De România îmi este dor în permanență, însă am fost ca un copac neudat acolo, a trebuit să mă smulg din rădăcini și să mă mut la  capăt de lume, într-un pământ străin însă, paradoxal, mult mai primitor, care ulterior mi-a devenit “acasă”. Daca nu aș fi plecat, astăzi aș fi fost uscată pe dinăuntru. Aici m-am acomodat, mi-e bine, au dat ramuri noi copacului…dar rădăcinile tot dor.  Mă feresc să fac planuri de viitor, cred că sunt prea mică pentru a-mi decide sau chiar desena propriul destin”, spune Mihaela.

Desi româncă get-beget, trăită 33 de ani în România, buzoianca plecată în America spune că nu are alt regret decât că nu a aplicat la Loteria Vizelor mai devreme cu 10 ani.

În ultimii 14 ani am fost doar un musafir în România. Nu întrebi musafirii cum să-ți faci patul, nu?”

În ce privește viața din România, a ajuns să nu se mai implice nici măcar prin exercitarea dreptului la alegeri, întrucât nu i se pare normal să aibă vreun drept în luarea deciziilor care-i privesc doar pe cei rămași acasă.

”De câțiva ani am renunțat să mai urmăresc știrile, mi se par concentrate mai mult pe ce este rău, încărcat cu energie negativă. De la ultimele alegeri pentru președinție din România, la care mi-am exercitat dreptul de vot, recunosc și ce a urmat după, mă refer la criticile online legate de cei cu dublă cetățenie am decis să nu mă mai implic în treburi de genul asta. Motivul? Nu cred că am dreptul moral să decid ce este bine sau rău pentru oamenii rămași acolo, ei sunt singurii care știu si trăiesc ce se întâmplă în țară, ei sunt singurii care suportă consecințele propriilor alegeri. În ultimii 14 ani eu am fost doar un musafir. Nu intrebi musafirii cum trebuie să-ți faci patul, nu?”, spune românca.

Diferențele între viața de aici și cea de acolo? Modul de a trata problemele, de orice fel ar fi ele.

“Un atac terorist, un dezastru natural, o maladie cruntă, un handicap, o preferință sexuală sau religioasă…Oamenii din State au flexibilitate în gândire și îngăduință, își revin repede din șocuri, învață din greșeli, repară, reconstruiesc, o iau de la capăt. România este ancorată în tradiții, încă rigidă în ce privește acceptarea celor mai…altfel. Aici, deși este un amalgam de culturi și religii, nu s-ar putea clădi nimic fără un numitor comun și fără ordine. Iar ordinea implică urmărea legilor și regulilor”.

Citește și: Lista magazinelor participante la Black Friday 2017. Unde găsești promoții

Urmărește-ne pe Google News