Singurul bărbat pe care l-am iubit era al alteia

Dragostea mea perfectă a fost una pur platonică, pe care n-am s-o regret niciodată. Un prieten mi-a urat cândva, și atunci n-am înțeles de ce, să mă ferească Dumnezeu de marea iubire. Cel de Sus nu m-a ferit, mi-a trimis-o pe suflet când mă așteptam mai puțin și când susțineam sus și tare că așa ceva nu există, că e doar literatură, că e doar un scenariu de film, speculație pentru comercianți și mijloc de șantaj pentru escroci.

Ce m-a mirat întotdeauna a fost că, de fiecare dată când m-am îndrăgostit, am spus: „Asta e iubirea adevărată! îl iubesc pe omul ăsta!”. Am spus asta și la 14 ani, și la 16, și la 18, și la 22. și chiar credeam ce spuneam. Când m-am despărțit de cel care a fost primul meu iubit de-adevăratelea, mă întrebam cum de mai exist în afara existenței noastre…

Mi-amintesc și acum despărțirea aceea. Mă săturasem să avem aceleași discuții de fiecare dată, eram de prea mult timp împreună – de aproape trei ani – și ajunseseră să mă enerveze aproape toate gesturile pe care le făcea: felul în care se spăla pe dinți, cum se scărpina în cap, cum mânca, cum dormea. Până și atingerile lui îmi deveniseră nesu-ferite, și asta după ce fusese primul bărbat din viața mea și mă dăruisem lui cu sufle-tul și cu trupul.

Am citit undeva că dragostea durează cam trei ani… Așa e, prima mea dragoste împărtășită nu doar psihic, ci și fizic a durat nici trei ani. M-am trezit într-o dimineață, la vreo lună după despărțirea asta, mirându-mă cum de mai respir fără el, cum de nu se deschide pământul să mă înghită. îl vedeam peste tot, îi împrumutasem ticurile și expresiile, mă transformasem într-un hibrid ciudat între ceea ce fusesem eu până la el și el însuși, eram acum jumătate eu și jumătate el, două fragmente lipite stângaci, care umblau laolaltă prin lume, gata-gata să se dezintegreze.

Dar am supraviețuit. și, în scurt timp, m-am îndrăgostit iar, la fel de sincer, la fel de pasional; am fost iarăși dispusă să mă transform, să mă mulez pe personalitatea celui pe care îl iubeam, să-i fac pe plac, să îi intru în voie. Dar nici cu acesta nu am rămas. Nici nu le mai știu numele tuturor celor de care chiar am crezut că sunt îndrăgostită. Am luat-o mereu de la capăt, sperând sincer că, de data aia, am ajuns într-un port liniștit, în care pot să-mi las ancora să se scufunde în nisipurile de sub apele limpezi.

Dar apele nu rămân niciodată limpezi, tot timpul intervine ceva – o furtună, o femeie mai tânără, mai frumoasă sau pur și simplu alta, apoi intervine rutina sau descoperi că prioritățile sunt altele, până când iar te trezești într-o dimineață și zici: „La dracu’ cu toate astea, nu mai vreau, nu mai suport!”. Așa mi se întâmpla mie mereu, dar știam că n-am cum să evit sfârșitul.

Atunci mă îmbărbătam la gândul că iar trebuie să rostesc formula clasică: „Nu e vina ta, ci a mea. N-a fost să fie, îmi pare rău, n-am să te uit niciodată, rămânem prieteni…” Adevărul e că nu rămâneam prieteni, n-am reușit să rămân prietenă cu niciunul dintre iubiții mei.

Toate iubirile astea din tinerețe le-am dat la spate, pur și simplu, și m-am bucurat că orașul în care trăiesc e destul de mare, cât să nu mă întâlnesc cu nimeni din cei pe care chiar voiam să-i ocolesc.

La fel s-a întâmplat și cu ei. Toți sunt bine mersi, la casele lor, și probabil că nici nu se mai gândesc la mine. Poate doar în treacăt sau dacă, întâmplător, se întâlnesc cu amici comuni, care nu ratează nicio ocazie să dea raportul: „Ai auzit de Valeria?”. întotdeauna e ceva de auzit despre Valeria. Eu însămi nu mă gândesc prea des la ei, n-am vreme și nu-mi ajută la nimic. Există însă un și cineva care va rămâne mereu în inima mea…

Bogdan a fost bărbatul vieții mele. Doar lângă el am trăit sentimentul ăsta că există dragoste de-adevăratelea, că poți gândi aceleași nimicuri și le poți anticipa în dialogurile cu celălalt; doar alături de el am avut senzația că distanțele, regulile societății, timpul sunt toate niște nimicuri în fața dragostei mele celei mari. Iar gândul că pe mine mă iubește EL, dintre toate femeile din lume, că pe mine m-a ales îmi crea o stare de confort, de bine.

și dintre toți cei pe care i-am vrut, doar pe el nu l-am putut avea, pentru că era deja al alteia. Nu am avut ce face, am trăit resemnarea de a nu-l putea avea, am înțeles ce ar însemna pentru el și pentru ai lui fie și o singură dimineață petrecută ochi în ochi cu mine; am acceptat ideea că niciodată, dar niciodată, eu și el nu vom trăi împreună nimic mai mult decât am trăit visând și scriindu-ne, vorbind la telefon și trimițându-ne scrisori atât de naiv de frumoase… Am avut puterea de a recunoaște și de a depăși momentul în care eram în pericol de a mi se opri inima, la propriu, privind un monitor. Nu o dată, de trei ori am crezut că mor, că inima mea o să facă implozie. și tot ce îmi doream în momentele de maximă îndrăzneală era să-l am lângă mine și să mă țină în brațe, să plâng cu capul pe umărul lui. Nimic mai mult. Nu visam nopți pasionale, nici călătorii în jurul lumii, ci doar un moment de liniște, un minut de apropiere în care să îi simt parfumul, să îl iau în brațe și să plâng ghinionul de a-l fi întâlnit prea târziu. Am mers plângând pe străzi…

Ultima oară când el mi-a spus că nu mai poate continua așa, că prețul pe care îl plătește pentru fiecare moment în care evadează ca să fie cu mine e prea mare, că nu vrea să își distrugă familia… nici măcar nu eram acasă. Eram în gară, între două trenuri. Am plecat spre Brașov fără să îmi dau seama prea bine ce fac. și tot atunci m-am trezit și mi-am dat seama că nu se mai poate așa. E adevărat, eu de fapt nu trăiam, eram doar prizoniera propriei mele fantezii.

Cum mi-am dat seama că, de fapt, sunt vie și merit mai mult decât să visez la un om pe care nu-l pot avea? Am văzut niște păsări planând pe curenți de aer, lângă o pădure. Păsările alea erau vii și zburau frumos, se sprijineau pe ceva ce nu puteam vedea decât atunci când ele erau acolo. Mi-am zis: „Valeria, viața asta e minunată și tu te legi singură la ochi, te încătușezi în iluzii, urci munți doar ca să ai de unde să cobori. Trezește-te, fato!”.

M-am scuturat de dragostea mea mare așa, înainte să intre trenul în gară. Sigur că mă mai gândesc la el și azi, am sperat și am visat prea mult timp la el ca să nu recunosc că, pentru acel bărbat, al alteia, m-aș fi lăsat redusă la statutul de amor pasager. Dar astăzi sunt altă femeie. Mai puternică. știu ce vreau și am învățat să mă iubesc în primul rând pe mine. Anul ăsta mi s-a întâmplat o minune.

Pe 2 ianuarie, m-am despărțit de un alt bărbat cu care am petrecut aproape trei ani. îmi spusese că mă iubește, și eu l-am crezut, pentru că am vrut să îl cred. M-am străduit să fac lucrurile să meargă. Am tăcut o vreme, apoi am spus ce cred, iar am tăcut și, în cele din urmă, iar am spus… știam că nu mă iubește, știam că așteaptă să îl dau afară, știam că am pierdut încă trei ani aiurea, trăgând eu într-o direcție și el în alta, eu cu certitudinea că îl pot schimba, el cu certitudinea că, de fapt, nu are nevoie de nimeni.

într-o zi însă, am făcut o cafea și l-am întrebat ce planuri are.

— Uite, eu îmi doresc foarte tare să mă așez, să am o familie, aș vrea un copil, i-am spus, privindu-l drept în ochi.

— Glumești? Copil? Nici vorbă! Sunt prea tânăr pentru un copil! și dacă e să îmi întemeiez o familie, nu aș face-o acum și nu cu tine…

— Cum poți să spui așa ceva? Pot să înțeleg de ce nu acum, dar de ce nu cu mine? Ce vorbă e asta?

— Ești prea mult pentru mine, mă sufoci, vrei prea multă atenție. A fi cu tine e o povară permanentă.

— Ah, sunt o povară! Atunci am să te scutesc de povara asta!

A doua zi a venit de la serviciu, am mâncat împreună, apoi i-am făcut o cafea. Am vorbit despre ce mai avem de făcut, despre facturile mele, despre facturile lui, despre casa mea, despre casa lui. Pe urmă, i-am spus simplu, privindu-l drept în ochi:

— ți-am făcut bagajele.

— Mă dai afară?

— Da. Gata!

— Ești sigură? îmi pare rău pentru ce am spus ieri, am exagerat, nu m-am gândit exact la ce am spus…

— îmi pare rău, Victor, e prea târziu. Am fost mantaua ta de ploaie și de vreme rea, dar mi-e clar că avem drumuri diferite. îți mulțumesc pentru sinceritate și pentru că nu m-ai făcut să-mi irosesc și mai mult timpul… Acum pleacă, mergi pe drumul tău!

– Valeria, te rog, mai dă-mi o șansă! Eram obosit, poate totuși putem repara relația noastră.

— N-avem ce să reparăm. Răul a fost făcut. Nu te teme, ai să supraviețuiești. După șase luni, se poate trăi foarte bine fără oricine.

A plâns, dar lacrimile lui nu mai însemnau nimic pentru mine. Mi-am dat seama că mă mulțumisem cu foarte puțin, spunându-mi că, dincolo de marea mea dragoste, nu există decât o relație de tipul ăsta: doi oameni singuri care împart facturile, greutățile, rarele bucurii.

M-am înșelat. Poți să trăiești frumos, altfel, bucurându-te de fiecare dimineață. N-am intrat în nicio sectă, nu m-am apucat de droguri și nici nu m-a lovit iluminarea. Dar mi-am spus: „Viața mea e așa cum eu mi-o fac. Vreau să fie colorată și plină de muzică și neplictisitoare. Așa am s-o fac!

Nu mai vreau să sufăr de singurătate. Nu mai vreau să mă sufoc în propriile mele iluzii. Am înțeles un lucru mare: celălalt e ca și mine, un alt om. Nu trebuie să îmi semene, n-am nicio șansă să schimb în el ce el nu vrea să schimbe. Nu pot să leg pe nimeni de mine și nici să mă agăț de el, nu e cinstit. Nici măcar marile iubiri nu realizează legătura aceea permanentă, indestructibilă, care te face capabil de orice.

Până acum, toate iubirile mele, inclusiv cea mare, n-au durat. N-am murit, deși teoretic ar fi trebuit să mor de cel puțin trei ori până acum. și cel mai important mi se pare faptul că a început să-mi placă de mine și să mă accept așa cum sunt; mi-am amintit cine sunt de fapt și cine vreau să devin și n-am mai acceptat în personalitatea mea nimic din ce îmi era străin.

Astăzi sunt eu. Nu mai sper la o dragoste mare, căci mi-am trăit-o. Aștept doar să îl întâlnesc pe cel lângă care să pot trăi liniștită. Sunt sigură că, atunci când voi fi pregătită, am să îl întâlnesc.

Cred în destin și le sunt într-un fel recunoscătoare tuturor celor care au trecut prin viața mea, pentru că, supraviețuind relațiilor pe care le-am avut, am devenit mai puternică, mai eu însămi. Am înțeles că sufletele-pereche există, dar că nu le poți lega de tine dacă ele nu se vor legate. Sunt puțin mai înțeleaptă, după cum vă dați seama, și mai sigură pe mine, mă iubesc mai mult. N-aș fi reușit să mă iubesc pe mine dacă nu aș fi înțeles ce au iubit și ce au urât ei la persoana mea. între atâtea dezamăgiri, s-au întâmplat și lucruri bune. M-am desăvârșit ca femeie.

Văd uneori tinere frumoase lângă bărbați care nu le merită și îmi vine să le trag deoparte și să le spun: „Treziți-vă! Viața poate fi frumoasă și lumea nu se termină cu prima dezamăgire!”. Dar îmi dau seama imediat că fiecare trebuie să-și împlinească propriul drum, să-și găsească portița de ieșire și să se lovească de pragul de sus.

Aș minți dacă aș spune că sunt mai fericită așa, singură. Sunt mai liniștită, însă.

Nu mă mai apasă nimic, nici teama că voi fi părăsită, nici îndoielile că poate celălalt nu vine sau mă înșală sau nu-s destul de bună pentru el.

Privesc în urmă fără mânie și îmi spun că, în definitiv, pe toți i-am iubit cu adevărat și, fără ei, eu nu aș fi fost cine sunt azi. Totuși, cineva este înainte cu un pas față de ceilalți. Este șerban, cel pe care am știut de la început că nu-l pot avea pentru mine, fiindcă el este al alteia.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE