Am trăit un coșmar: am fost măritată cu un maniac

M-am măritat din dragoste, la vârsta de 25 de ani. Nu mai eram o puștoaică, avusesem câțiva iubiți, unii mai afectuoși, alții mai reci, unii mai sinceri, alții mai prefăcuți. Nu pot spune că am suferit cu adevărat de pe urma vreunei relații, nici că am găsit în vreunul dintre ei ceea ce se numește marea iubire. Aveam, în schimb, sentimentul că dobândisem ceva experiență de viață, că nu mă aruncam cu capul înainte în căsnicie fără să știu să înot. Abia acum mă întreb cum de am nimerit în năvod și m-am prins în el. Poate că a fost săptămâna aceea oarbă, când ți se pare că ești îndrăgostită, când nu-l vezi decât pe EL și, orice s-ar întâmpla în jurul tău, pur și simplu nu-ți pasă.

Marius, cel de care m-am îndrăgostit, era cu 15 ani mai mare decât mine. Nu fusese niciodată însurat, deși avea 40 de ani.

— E suspect, foarte suspect, a comentat tata. Cum adică, n-a avut și el o nevastă? O iubită, măcar?

Tata m-a crescut singur, de când ne-a părăsit mama; aveam, pe atunci, unsprezece ani. Nu s-a plâns niciodată că îi e greu să aibă grijă de mine, dar am simțit câte sacrificii făcea ca să mă cucerească. Unul dintre ele a fost să rămână singur. Nu s-a recăsătorit, deși i-ar fi fost mult mai ușor. știu că s-a întrebat deseori dacă e bine sau nu să facă un astfel de pas, știu că se săturase de singurătate, dar, până la urmă, am rămas numai noi doi. N-a lăsat nicio femeie să intre în viața lui, de teamă să nu ne strice relația. E drept că am o relație specială cu tatăl meu, nu i-am ascuns și nu-i voi ascunde nicicând nimic. Îmi este cel mai bun prieten.

— Cred că exagerezi, tată. Sunt atâția bărbați singuri, la 40 de ani! De ce ai crede că e vina lui?

— Chiar așa? a făcut tata, ironic. Ai multe asemenea cunoștințe? Bărbați cumsecade, fără metehne, la vârsta asta? Dă-mi și mie un exemplu, măcar…

Am tăcut, căci avea dreptate. Nu cunoșteam niciun astfel de holtei, nici măcar de 35 de ani. Cei de care au-zeam erau ori afemeiați, ori bețivi.

— Nu pot să-ți dau un exemplu, dar să știi că Marius este altfel. Ai să-l cunoști și ai să-ți dai seama. și nu-ți face griji pentru mine. Dacă ai să-mi semnalezi că e ceva în neregulă cu el, fii sigur că am să-ți urmez sfatul.

Dar nu i l-am urmat. A fost prima dată când i-am ținut piept, când l-am contrazis, când am ajuns în cele din urmă să ne certăm.

— Are nu știu ce, ceva nedefinit, nu pot să precizez ce anume, a zis tata după ce a închis ușa în urma lui Marius. Nu te supăra, Maria, dar ceva nu e în regulă cu el. Poate gesturile, poate felul de a privi când vorbește…

— Tati, nu cumva ești gelos? i-am replicat zâmbind și l-am sărutat drăgăstoasă pe obraz. Dacă e așa, n-o să se găsească în veci vreun pretendent care să te mulțumească. Cât mai ai de gând să mă ții acasă? Până când am să albesc? Haide, tati, fii liniștit! Sunt pe mâini bune, n-ai de ce să-ți faci griji… Doar știai că are să vină un asemenea moment, într-o zi. Eram sinceră în ceea ce-i spuneam tatei. Marius era un tip arătos, manierat, cu o situație materială foarte bună. și îndrăgostit de mine peste cap. Asta se vedea de la o poștă.

Așa că, atunci când m-a cerut în căsătorie, n-am stat deloc pe gânduri. și eu eram îndrăgostită de el, eram sigură că noi doi aveam să sărbătorim nunta de aur înconjurați de copii, nepoți, strănepoți. Nici măcar o clipă nu m-am îndoit de asta. și, deși l-am cercetat pe toate fețele, nu i-am descoperit niciun cusur. Poate doar acela că era foarte atent să nu-și murdărească mașina și, cum vedea că s-a așezat puțin praf pe ea, o ducea la spălătorie. Dar ăsta nu-i defect, toți bărbații se dau în vânt după mașini, iar dacă au și o super mașină, atunci e de înțeles mania lor. La fel de atent era în gesturile față de mine, nu uita nicio-dată să-mi aducă flori, să-mi cumpere cadouri.

— Meriți tot ce e mai frumos pe lumea asta! îmi declara, când îmi dăruia o bijuterie.

Eu protestam de fiecare dată, dar, în sinea mea, eram foarte fericită. Căci ce femeie nu-și dorește bijuterii despre care să poată spune, așa, cu un ton nepăsător: „Inelul acesta? Mi l-a dăruit logodnicul meu.”

Nu-i așa că vă apucă invidia? Așa-dar, ne-am căsătorit, dar asta nu înseamnă că tata a recunoscut că se înșelase, că nu-l apreciase la adevărata valoare pe Marius. Nu! Noi ne-am căsătorit, dar tata a rămas la părerea lui, că e ceva în neregulă cu el. Deși m-a sfătuit să mai aștept, nu l-am ascultat. Eram foarte nerăbdătoare să devin doamna Șainescu și să mă mut în vila lui Marius de la marginea orașului.

Trebuie să vă mărturisesc faptul că am făcut dragoste cu Marius înainte de căsătorie. De multe ori. Dar n-am vrut niciodată să rămân peste noapte la el, deși aș fi putut spune o minciună acasă, vreo prietenă m-ar fi putut acoperi. Pur și simplu, nu am vrut. Plecam de fiecare dată cu un taxi, fără a-l lăsa pe Marius să mă conducă.

— Doar n-o să facem ca în bancul acela idiot, să ne tot conducem unul pe altul, până se face ziuă! Rămâi și odihnește-te, i-am spus întruna, până când a devenit un obicei ca eu să plec sin-gură spre casă, când consideram că se încheiau serile noastre de dragoste.

Cine știe, dacă aș fi rămas măcar o singură noapte, poate că mi-aș fi pus întrebări legate de comportamentul lui Marius?! Dar așa, n-am avut de unde să știu. Exista, firește, varianta ca el să se abțină, să se ascundă cât poate. Dar lucrurile acestea nu pot fi tăinuite la nesfârșit…

A fost o nuntă ca-n povești și, spre dimineață, ne-am retras, lăsându-i pe meseni să facă glume pe seama noastră. Când m-am trezit, Marius mă privea, rezemat într-un cot. Zâmbea.

— Ești frumoasă, mi-a zis. Uite, ți-am luat ceva pentru dimineață, când o să lenevești în pat! Când o să lenevim împreună…

Era o lenjerie fină, roz, superbă. Sub pat, o pereche de papuci cu toc, cu blăniță roz.

— Pe ăștia aș vrea să-i porți în fiecare dimineață. Uite, or să stea aici, la piciorul patului.

și, în timp ce vorbea, i-a așezat cu grijă acolo. Pe urmă, le-a aruncat o privire de perspectivă, să vadă dacă sunt bine puși. Nu erau. I-a mai așezat o dată, apoi încă o dată.

— Marius, am intervenit eu, căci aveam impresia că nu avea să se termine niciodată aranjatul acela al papucilor. Nu contează unde stau papucii, zău!

Mi-a zâmbit și mi-a dat dreptate.

— Da, așa e. Stai, nu te ridica, o să-ți aduc micul dejun la pat. Acum pot să ți-l aduc, fiindcă până azi ai fost rea și nu m-ai lăsat.

A revenit într-un sfert de oră. Ducea pe brațe o tavă, pe care totul era perfect aranjat: șervețelele, ceștile, tacâmurile.

— știi că-mi place să fie totul perfect, a zis el după ce mi-am manifestat mirarea pentru felul cum arăta tava.

Da, știam. La el acasă, totul era perfect așezat, totul era în deplină ordine: nici urmă de praf pe mobilă, niciun obiect nu era așezat la voia întâmplării prin cameră. Totul strălucea de cură-țenie.

— Ooo, ooo, ai grijă! mi-a zis el și mi-a șters repede colțul gurii cu un șervețel. Ai grijă să nu te pătezi, să nu pătezi lenjeria…

Apoi a luat câteva scame imaginare de pe cearceaf.

— Totul trebuie să fie perfect, nu trebuie să facem mizerie.

N-am luat în seamă această manie a curățeniei, pe care o descopeream abia acum. Mai târziu, am încercat să-mi amintesc dacă fusesem martoră la astfel de scene și înainte de a ne căsători. Nu, nu fusesem. Își cenzurase foarte bine gesturile. E adevărat că avusese câteva tentative, când probabil nu se mai putea stăpâni, dar era limpede că reușise să se ascundă foarte bine.

Acesta a fost doar un început timid al cumplitei perioade care a urmat, ce s-a desfășurat sub semnul ordinii absolute, al albului imaculat. Mă așezam pe un scaun, de exemplu, și, după ce mă ridicam, Marius venea în urma mea și-l așeza la loc. La început, se uita la mine și zâmbea, dar la un moment dat a început să-mi facă observații:

— Maria, trebuie să fii ordonată, draga mea. Nu se poate să le lași pe toate vraiște în urma ta…

Priveam atentă în jurul meu, dar nu remarcam niciun amănunt care să inspire dezordine. Marius venea după mine la baie și cerceta dacă am lăsat vreun fir de păr în chiuvetă, după care îmi lua peria de păr și o punea lângă pieptenul lui.

— Astea trebuie să stea aici, draga mea, nu în altă parte. Nu pui pieptenul lângă periuța de dinți.

Pe lângă curățenia exagerată pe care o păstra și ordinea ciudată a lucrurilor, de aveai impresia că nu s-a clintit nimic în casa aceea de zeci de ani, Marius avea și alte manii. De pildă, la ora cinci seara avea obiceiul să bea ceai, și să mănânce prăjiturele. Ciudat era că se mani-festa astfel numai când era acasă, „pe terenul lui”. II vedeam cum cercetează fiecare obiect în parte, să vadă dacă nu a fost ciobit, zgâriat după ce-l ștersese de praf femeia care făcea curățenie. Trecea cu arătătorul peste mobilă și se uita la el, ținându-l la nivelul ochilor. Nu părea să găsească ceea ce căuta, dar asta nu-l împiedica s-o ia a doua zi de la capăt cu „cercetările”. Cumpărături făcea numai din câteva locuri și îi înnebunea pe vânzători cu întrebări și constatări, până ajungea să se hotărască. Ajunsesem să ies din magazin, de nervi și jenă.

— Draga mea, vino puțin, te rog, mă chema el, seara, după ce-și termina inspecția. Ia uită-te puțin la tabloul acesta! Mie mi se pare că e zgâriat aici, tu ce zici?

La început, îmi făcea plăcere să joc rolul de consultant în domeniu, pe urmă am ajuns să mă amuz și, în cele din urmă, să-mi ies din pepeni.

Ii urmăream exasperată toate gesturile, găseam în fiecare ceva enervant: felul cum își împăturea banii în portofel, după mărimea banc-notelor; felul cum ștergea dimineața oglinda retrovizoare, suflând în ea, aburind-o, frecând-o, apoi făcând câțiva pași în spate, spre a-și admira opera, de parcă ar fi pictat un tablou; felul cum își trăgea șosetele în picioare, întinzându-le, rulându-le, iar întinzându-le, așezând vârful de câteva ori, până când se mula perfect pe degete.

Omul de care mă îndrăgostisem, soțul meu, îmi părea din ce în ce mai străin, un personaj ciudat, cu care nu aveam nimic în comun, care nu-mi mai inspira nici afecțiune, nici măcar compasiune, ci doar o stare de profundă nemulțumire și iritare. Era alcătuit parcă doar din ticuri, din manii. Cum de nu-l văzusem cu adevărat până atunci? Cum de-mi trebuiseră trei luni pentru a-l cunoaște?

Într-o seară, am izbucnit, căci nu m-am mai putut abține:

— Marius, ți-ai pus bine ciorapii. De ce îi tot scoți și îi pui la loc? Când ai de gând să te oprești? Mă înnebunești cu maniile astea…

S-a oprit uimit din activitatea în care era cufundat și m-a întrebat, cu multă candoare în glas:

— Ce-i, draga mea? S-a întâmplat ceva? De ce ești așa nervoasă în dimineața asta?

Tonul lui afectuos m-a calmat, pe moment. M-am simțit vinovată pentru observația răutăcioasă pe care i-o făcusem. Așa că l-am sărutat și mi-am cerut scuze:

— Iartă-mă, Marius, am spus o prostie. Nu știu ce m-a apucat, poate am visat urât. Gata, a trecut…

Dar n-a trecut. Dimpotrivă, am ajuns într-un fel maniacă, la rândul meu. II pândeam cu răutate, înregistram toate gesturile, ba chiar le stimulam, lăsând câte un lucru unde nu-i era locul bine stabilit sau „uitând”să șterg chiuveta de stropi de apă, să împăturesc prosopul la dungă sau să-mi aliniez pantofii în dulăpiorul special amenajat.

Simțeam o bucurie sadică ori de câte ori Marius îmi reproșa neglijența cu o autoritate blândă, vădit necăjit de lipsa mea de implicare în viața noastră domestică. Atunci îmi venea să strig, să sparg toate farfuriile din dulapul de la bucătărie și să împrăștii cioburile în toată casa, ba chiar să-l iau la palme. Reușeam să mă stăpânesc în ultimul moment, găsindu-mi ceva de făcut. Dar peste cinci minute, mă apuca iar groaza că va veni în urma mea, să-mi corecteze neregulile pricinuite de „neglijență”.

Au mai trecut două luni, timp în care mi-am dat seama că tot ceea ce trăiam împreună numai căsnicie nu se mai putea numi. Nu mai vorbeam decât despre „sensul ordinii”, nu mai făceam dragoste, ce-i drept, din cauza mea, căci mă umfla râsul când se apropia de mine, închipuindu-mi cum m-ar ruga să aștept cu mângâierile până când avea să-și așeze chiloții împăturiți lângă pat, alături de papucii mei.

Abia atunci m-am plâns tatei, pe care-l cam evitasem în ultima vreme, știind că era supărat pe mine.

— Ce să fac, tati? Ce mă sfătuiești? Sunt într-o mare încurcătură…

— Nu te sfătuiesc nimic, Maria, ci te rog să renunți la el. Maniile astea pot fi semnul unei probleme psihice, poate e vorba de o nevroză care riscă să se accentueze cu timpul. Ei, acum înțelegi, sper, de ce era singur Marius când v-ați cunoscut… N-a rezistat nicio femeie lângă el. Lasă-l, Maria, încearcă să iei viața de la capăt!

Nu mi-a fost ușor să-i explic lui Marius motivul pentru care-i ceream să ne despărțim.

— Draga mea, nu înțeleg ce-mi reproșezi! Așa sunt eu, așa am fost întotdeauna și nu mă pot schimba. Pur și simplu, așa sunt eu făcut și îmi este bine așa, nici nu vreau să fiu altfel. Dar te iubesc din toată inima și nu vreau să te pierd. Mai dă-mi o șansă! m-a rugat el, cu ochii încețoșați de lacrimi.

Era cât pe ce să-i cedez, mai mult din milă, dar mi-am dat seama că n-avea rost să-i acord o a doua șansă, atâta vreme cât nu înțelegea cum anume să o folosească. Ba, mai mult, îmi spusese clar că el așa este și nici nu vrea să fie altfel.

Acum o săptămână, căsnicia noastră s-a terminat, legal. Marius e disperat. Nu-i vine să creadă. Dar și eu sunt la pământ. Mă simt eliberată parcă dintr-o închisoare, dar mă doare sufletul pentru suferința lui, deși tata m-a asigurat că am făcut ceea ce trebuia. Dumneavoastră ce credeți?

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE