Afganistan: o privire din 1979 spre 2021. Ce sărbătorim și de ce nu discutăm sincer retragerea și înfrângerea?
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
O să deschid o temă delicată care la noi e trecută în tăcere. Ca și cum nu ar exista. O fac pentru că fratele meu a fost rănit în Afganistan, în alt război, care, prin absurdul lui, a fost parte a căderii Uniunii Sovietice.
Cuprins:
Copilăria și adolescența mea au fost marcate profund de acest nume magic – Afganistan. Primul meu copac, un rodiu, pe care l-am sădit și a crescut, e legat de Afganistan. Prima mea pereche de blugi, copil fiind (1981), e legată de Afganistan. Descoperirea Asiei, a ceaiului, a unei lumi fascinate – Afganistan.
Afganistan a fost locul blestemului, tragediei, binecuvântării și suferinței în familia noastră.
Am ajuns în Uzbekistan să-mi văd fratele rănit
De ce? Pentru că în 1979, trupele sovietice au intrat acolo, iar în 1980, fratele meu a fost trimis acolo pe doi ani. Acești doi ani de război în care fratele meu a fost acolo au făcut ca războiul din Afganistan să devină parte a familiei mele. Zi de zi, ceas de ceas eram cu toții alături de el în acel război. Seară de seară ascultam ritualic posturile de radio occidentale în diverse limbi pentru afla ce se întâmplă acolo. Afganistanul a devenit cea mai apropiată țară – iar războiul de acolo a devenit parte a sufletului nostru. În Sălbaticii copii dingo am povestit pe îndelete despre experiența afgană a familiei. Am ajuns cu familia până la Termez - orășelul din Uzbekistan - ca să ne vedem fratele rănit.
Teza mea legată de acest război de atunci e simplă: războiul din Afganistan, intervenția militară sovietică în Afganistan, a fost elementul central care a rupt contractul social. Acest război a sfâșiat ultima relație dintre statul sovietic și cetățenii lui.
De ce? Pentru că era un război absurd, fără o miză clară pentru cetățeni, fără o miză clară pentru țară.
Imbecilii de la Kremlin
Copiii noștri mureau fără noimă, fără sens, fără o raționalitate minimă de justificare. Copiii mureau într-un război care nu era al lor. Mureau pentru ca niște imbecili de la guvernare să-și umfle orgoliile și cinismul pentru niște rațiuni geostrategice absurde.
Pentru cetățeanul simplu, orgoliile unor imbecili de la Kremlin și Casa Albă nu mai aveau nicio noimă. Era un război al generalilor și politrucilor îmbuibați ai unui imperiu în colaps.
Și noi vedeam cum vin copiii (marea parte erau copii) de 18-20 de ani în faimoasele Gruz 200 – acele sicrie de plumb. Pentru ce mureau ei? Pentru cine? Iar la întoarcere îi aștepta un alt război și mai dur: ignoranța și disprețul statului și mai ales al civililor. Ei nu erau eroi pentru că au luptat într-un război nedrept. Dar nu era vina lor, ei erau carnea de tun a unui război nedrept. Din Afganistan era mai onorabil să vii pe scut, în Gruz 200, decât să devii un paria social – „afganeț”, cum le spunea popular.
Afganistan a fost pentru generația mea un fenomen asemănător cu fenomenul Vietnam pentru SUA. Știți filmele.
Retragerea din Afganistan a fost rușinoasă: faimoasa Armată Roșie a avut una dintre cele mai umilitoare înfrângeri. A pierdut pe toate planurile: resurse umane, resurse militare, resurse financiare, imagine – tot. Asta a pus capac acelui regim – imperiul s-a năruit.
Eșecul din Afganistan a fost ultimul element care a rupt definitiv contractul social: o astfel de putere nu mai avea legitimitate – cetățenii nu mai erau dispuși să ofere acelui regim minima încredere.
O temă atât de dureroasă, încât cenzura nu o putea stăvili
În acea perioadă, anii ’86-’89, îmi aduc bine aminte, această temă se discuta peste tot. Da, da – în plin comunism, fie și în formula lui perestroika, tema era peste tot discutată și dezbătută. În ciuda propagandei agresive, toți știam că acest război este nedrept – nu e eliberare, ci ocupație. Bun, știam mizele geopolitice: știam că de unde pleacă trupele sovietice vin trupele americane. Eram bine educați.
Știam că talibanii sunt de producție americană. Da - știam asta din anii ’80: acum știe toată lumea. Doar că talibanii, ca bumerangul - se întoarce spre cel ce l-a aruncat și lovește. Dar în ciuda acestui fapt – al luptei geo-strategice – noi știam că e un război nedrept. Aveam această conștiință și condamnam acest lucru.
Repet – erau anii ’86-’89, într-un regim autoritar, regimul era încă foarte puternic: dar toate aceste lucruri se discutau mult, intens și opinia generală era una de condamnare. Vă vine să credeți?
Ieri mă uitam la parada încropită de la Arcul de Triumf. Îmi era puțin jenă de lipsa de jenă și de cinismul actualilor guvernanți. Mulți dintre ei nici nu știu să arate pe hartă Afganistanul - mă îndoiesc profund că știu la ce participă.
SUA au cheltuit la Kabul o jumătate din PIB-ul României în fiecare an
Noi ce sărbătorim acolo? Ce război? Al cui? Pentru cine? Care au fost costurile? Care a fost miza? Ce am lăsat în urmă în Afganistan? Care au fost câștigurile? Când ați auzit de o dezbatere publică pe tema asta la noi? Pentru cine și pentru ce miză au murit copiii noștri acolo? Ce am lăsat în acea țară după acest război? De când democrația se face doar cu tancurile și rachetele?
Până și armata SUA – principalul actor al acestui război tragic – a încercat să treacă sub tăcere retragerea care în presa din SUA este prezentată ca o înfrângere rușinoasă. Da - asta a fost. Nicio propagandă din lume nu poate transforma o înfrângere în victorie. O poate ambala așa doar aparent: noi toți știm că e înfrângere. Toate datele ne arată acest lucru. A fost un dezastru pe toate planurile: civil, militar, economic și, mai ales, catastrofa lăsată în rândul populației de acolo.
Costuri? 100 de miliarde pe an a cheltuit SUA – jumătate din PIB-ul României. Statele Unite au pierdut peste 2.300 de oameni, iar alți aproximativ 20.660 au fost răniți.
Cât despre civili, Misiunea de Asistență a Națiunilor Unite în Afganistan estimează la circa 111.000 numărul civililor care au fost uciși sau răniți de când a început să strângă astfel de date, în 2009 (date aici). 27 de militari români au murit în cei 19 ani de prezenţă a armatei române în Afganistan. Costurile sunt însă mult mai mari. Efectele încă nebănuite. Și nu spre bine.
Militarii noștri și-au făcut datoria. Dar politicienii?
E treaba americanilor cum își justifică acest tip de războaie: cert este că acolo se polemizează intens, se discută. Pare a fi un război care să alimenteze industria de război mai degrabă. Dar e treaba lor. Orice război nedrept costă mult mai mult după ce se încheie el. Efectele vor veni.
Însă noi, statul român, cetățenii acestui stat, ce am serbat? Poate era mult mai decent o ceremonie modestă, comemorativă, adusă celor căzuți pe câmpul de luptă și puțină reflecție la ce ni s-a întâmplat. Aici nu militarii sunt de vină: ei și-au făcut datoria, au executat ce au decis niște politicieni rupți de realitate.
În ce privește reflectarea în presă și în mediul intelectual: o liniște asurzitoare. Totuși: armata noastră, statul nostru, tocmai a ieșit din cel mai lung război la care am participat vreodată.
România, a cincea armată ca număr în Afganistan
Am fost prinși în război 19 ani: am fost numeric a cincea prezență militară acolo. Societatea civilă a tăcut rușinos de umil? Reacție zero. Presa? Mici materiale de propagandă și atât. Intelectualitatea publică: reflecție zero, opinie zero. Oare chiar nu avem ce discuta? Oare chiar nu avem a cere puține clarificări celor care au luat decizii? Oare chiar totul a fost perfect? Ce am lăsat în urmă în Afganistan? Unde e Afganistan și unde e România? Priviți pe hartă.
De ce atâta tăcere? Pentru că ne macină un oportunism feroce. Nu ne punem cu cei mari – noi criticăm doar ceea ce nu prezintă niciun pericol. Suntem lei doar cu mielușeii. Criticăm doar ceea ce e permis și aduce profit. Ce spune asta despre noi ca societate, ca stat?
Trebuie spus tranșant: acest război nu a fost războiul nostru - am dus un război pe care l-am pierdut alături de aliați.
Poate e momentul să învățăm ceva din această lecție dură și rușinoasă. Poate totuși o discuție sinceră și demnă ar trebui să aibă loc.
Poate e timpul să analizăm și să discutăm decent această înfrângere, așa cum o face presa occidentală, nu să facem paradă și să tăcem asurzitor. Această tăcere ne dăunează profund și are efecte devastatoare.
