Istoria ca avertisment. „Mein Kampf”, în regia lui Marcel Bélai
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Să pui în scenă „Mein Kampf” - piesă de complexitatea farsei negre a dramaturgului și omului de teatru maghiar George Tabori (1914-2007) - este în sine, pentru tânărul regizor Marcel Bélai, un remarcabil act de curaj artistic.
La începutul secolului XX, într-un azil de noapte din Viena, bătrânul librar Shlomo Herzl se întâlnește cu tânărul Adolf Hitler. În mintea acestuia din urmă, clocotea, încă de pe atunci, manifestul autobiografic, pe care avea să-l publice în 1925, „Mein Kampf” (Lupta mea). Ar fi putut întoarce omul cărților, Shlomo Herzl, istoria atunci? Ar fi putut bătrânul să demonstreze teoria că oamenii se nasc buni și mediul îi schimbă până la a-i schimonosi? Putea să oprească ascensiunea sinistrului personaj, la vremea aceea un „inofensiv” pictor fără talent? Îl putea vindeca de narcisismul malign al cărui morb se instala insidios?
Spectacolul Teatrului „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, găzduit de Teatrul „Masca” din București, are meritul de a pune spectatorii pe gânduri. Regizorul Marcel Bélai își teoretizează cu ambiție reperele: „Scena devine simultan un loc concret și un peisaj interior: spațiul unei minți creatoare, unde trauma, memoria și imaginația se contopesc. Acest spectacol nu spune istoria – ci pune întrebări. Despre înțelegere, responsabilitate și posibilitatea izbăvirii. Și despre faptul că ceea ce s-a întâmplat poate fi rescris. Sau, mai degrabă: trebuie rescris?”.
Cât a izbutit din ce și-a propus? Poate n-a fost cea mai bună calea de a dezbrăca personajele de emoție, lăsând să fie uneori înghițite de un text strălucit, dar extrem de greu de asimilat în toate pliurile sale filosofice. Plastica acestui „spațiu al minții”, pe care Bélai a dorit să îl construiască pentru spectatorii săi, aparține experimentatei scenografe Zsuzsi Szőke. Dar este mai mult ca un comentariu plastic, pe alocuri excesiv, care nu „curge” mereu prin arterele spectacolului, ci i se adaugă eseistic.
Cele două personaje principale, bătrânul Shlomo Herzl, interpretat de Sorin Dinculescu, și Hitler, interpretat de Sebastian Marina, sunt conturate cu exersat profesionalism. Dinculescu percepe nuanțele candorii care aureolează partitura, Marina nu încearcă – demers dificil – nici o clipă să șarjeze.
Umorul lui George Tabori, autorul piesei, nu este deloc unul facil. Ceilalți actori – mai ales Moartea și Dumnezeu – nu au izbutit încă să exprime toată gama de vibrații a personajelor pe care le-au întruchipat, să le pătrundă înțelesurile și subînțelesurile.
Spectatorii, mai ales cei tineri și foarte tineri, trebuie să înțeleagă că limita dintre exaltare și oroare este mereu la un pas distanță.
Mi-ar plăcea să revăd spectacolul după ce se va „roda”, apropiindu-se mai cu realism de momentul pe care îl trăim cu spaima că istoria s-ar putea repeta. Mi-ar plăcea să revăd montarea lui Marcel Bélai, după ce, purtată de inspirata ilustrație muzicală a lui Bakk-Dávid László, își va atinge generosul scop.
Piesa lui George Tabori trebuie să fie, înainte de orice, avertismentul că istoria nu se va mai repeta „întâi ca tragedie, apoi ca farsă”.
