40% dintre paturile din spitalele de stat au dispărut în ultimii 30 de ani. Ce guvern a tăiat cel mai mult
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
De la un total de 207.000 de paturi în spitalele publice românești în 1990, s-a ajuns la 125.144 în 2019 - o scădere de aproximativ 40%. Datele statistice arată care sunt guvernările în care s-a redus vertiginos acest număr, dar și cum a evoluat ponderea paturilor din mediul privat. Folosind aceste date și alți indicatori, Aurelian Giugăl pledează, într-un nou articol publicat în Libertatea, pentru respingerea privatizării sănătății.
Cuprins:
În documentul „Să înțelegem Uniunea Europeană: Sănătatea publică”, cei de la Comisia Europeană transmit clar că „sănătatea cetățenilor este o prioritate fundamentală a Uniunii Europene”. Iar ca obiective principale ale politicii UE, printre altele, sunt enumerate: prevenirea bolilor, protejarea cetățenilor împotriva riscurilor transfrontaliere grave pentru sănătate și îmbunătățirea accesului la asistența medicală.
Toate acestea pentru a răspunde și corecta anumite provocări cu care se confruntă UE. Printre provocări una este foarte importantă și ea setează tabloul general statistic al diferențelor calitative din sănătate. Aceasta face referire la inegalitățile din domeniul sănătății. Aceste inegalități sunt influențate de factori precum: ocuparea forței de muncă, venitul, educația, apartenența etnică sau accesul la asistența medicală.
Factorii listați mai sus generează distincții importante la indicatori precum speranța de viață la naștere, mortalitatea infantilă, bilanțul migratoriu etc. După cum este foarte bine știut, România stă foarte prost la majoritatea variabilelor ce influențează calitatea vieții. În toate topurile statistice ne batem cu Bulgaria pentru locul codaș.
Sănătatea, ca o marfă
Să luăm un exemplu oferit de Institutul Național de Statistică (INS). În România anului 2019, în regiunile de dezvoltare sud-est (județele Brăila, Buzău, Constanța, Galați, Tulcea și Vrancea) și sud-Muntenia (județele Argeș, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Prahova și Teleorman) rata deprivării materiale severe (sărăciei severe, n.red.) avea valoare de 20,7% în prima regiune și 21,7% în cea de-a doua.
Prin urmare, în regiunile menționate, unul din cinci români se află într-o stare economică precară, una care nu le permite un trai decent.
În alt registru, în ultimii ani s-a bătut monedă vizavi de distincția public versus privat în sănătate. S-a scris chiar că soluția pentru ineficiența spitalelor publice o reprezintă sistemul medical privat, unul „fără caste”, iar „România trebuie să treacă printr-un proces amplu de reformare, în care toate serviciile publice trebuie puse în regim de concurenţă reală cu cele private. Sistemul medical privat e fără caste. Acolo, dacă eşti bun rezişti, dacă nu eşti bun pleci”, după cum scria economistul Cristian Păun, într-un text publicat în Republica.
Este viziunea neoliberală a statului, sănătatea, ca orice produs din societățile capitaliste, nefiind altceva decât o marfă. Se rostesc și se scriu lucruri ca și cum reforma și privatizarea serviciilor publice ar fi încă o Fata Morgana.
Dar să vedem care-i realitatea luând câteva variabile la control. Și voi aminti trei.
1. Guvernele care au eliminat cele mai multe paturi din spitalele publice
Evoluția numărului de paturi în sistemul medical public arată o continuă linie descendentă, potrivit datelor INS. De la un total de 207.000 de paturi în 1990, s-a ajuns la 125.144 în 2019, adică o scădere de aproximativ 40%.
Deci reforma nu o vor face (doar) guvernele de acum. Reforma se face continuu de toate guvernele postcomuniste. Dacă ne uităm pe linia de mai jos, putem stabili trei linii de reformă susținute pe care le vom descrie folosind numele premierilor de atunci, după cum arată graficul de mai jos:
- 1991-1992 - „Reforma Petre Roman” - linie de pantă aproape la 90 de grade. În acel interval, numărul de paturi a scăzut cu impresionanta cifră de 27.700.
- 2001-2004 - „Reforma Adrian Năstase” - linie la fel abruptă, reformă radicală (25.859 este cifra cu care au scăzut paturile din sistemul public sanitar în perioada social-democratului Năstase).
- 2009-2011 - „Reforma Emil Boc-Traian Băsescu” - iarăși o linie abruptă de coborâre și o nouă scădere masivă - 12.597 de paturi mai puțin în sistemul public sanitar.
Prin urmare, nu s-ar zice că nu a existat efort conjugat întru diminuarea paturilor din sistemul de sănătate public. Se întâmplă asta în condițiile în care există spații geografice fără acces la unități sanitare, iar datele statistice indică aceste diferențe regionale, județene, pe tipuri de localități, rural-urban etc.
Concluzia e una cât se poate de evidentă: pentru sistemul public de sănătate pornirile clamat reformist-modernizatoare ale diferitelor guverne post-1989 s-au tradus în politici care au dus, printre altele, la diminuarea numărului de paturi în spitalele publice.
Evident, sistemul de sănătate nu se rezumă la paturi de spital. Sunt multe alte aspecte de care trebuie să ținem cont, dar, totuși, această variabilă indică o tendință, iar figura de mai sus ilustrează bine acest aspect. Trebuie să mai spunem că politicile UE în domeniul sănătății încurajează medicina de prevenție și iată de ce diminuarea numărului de paturi în viziunea oficialilor europeni nu este o mare tragedie atâta vreme cât sunt propuse politici care să nu-i mai aducă pe pacienți în stare gravă în spitale - prevenție și tratament ambulatoriu.
Numai că România nu-și reduce numărul de paturi din spitalele publice pentru că sunt axați pe asemenea măsuri încurajate chiar de la Bruxelles. Nu, la noi se merge exact în direcția privatizării, iar recomandările UE sunt doar mijlocul ce conduce la scopul final: cât mai mult privat și cât mai puțin spital public în domeniul sănătății.
Reforma medicală pe dimensiunea public-privat, la foc automat
În contrapartidă, numărul de paturi în spitalele private a înregistrat o evoluție mereu crescătoare. De la doar 39 de paturi în 1997 s-a ajuns la peste 9.063 în 2019, după cum se observă în figura de mai jos. După cum se observă, cea mai mare creștere s-a înregistrat în ultimul deceniu.
În condițiile în care se pune problema sănătății în România de azi, tendințele stabilite începând cu 1990 se vor amplifica în viitor. Prin urmare, nimic nou sub soare în acest punct, nimic din temerile economistului Păun. Reforma medicală pe dimensiunea public-privat s-a făcut și se face la foc automat.
2. O problemă de dentiție
Lucrurile arată cam la fel în privința stomatologilor din unitățile publice vs stomatologi în unități sanitare private.
Este normal să fie așa, stomatologia este o afacere aducătoare de profit, iar medicina publică sucombă în fața dimensiunii private. În aceste condiții, nu este de mirare că dentiția românilor fără venituri este una deplorabilă, iar înțelepții patriei, rezidenți care la București, care la Paris, se arată oripilați de gurile știrbe ale compatrioților, notându-se că românii sunt, fără doar și poate, „poporul cu cele mai multe guri știrbe din Europa”, după cum scria Gabriel Liiceanu, într-un text pe Contributors de anul trecut.
În statisticile de mai jos sunt înglobate și explicațiile cauzale ale dentiției noastre. Dar, evident, în sistemul postcomunist individualist fiecare om își este sieși deopotrivă și cauză, și efect, fiecare fiind singur responsabil de propria decădere sau mărire. Rămân doar cifrele, unele pe care le interpretează fiecare după cum îi este vrerea și ideologia - citește de care parte ne situăm în dualitatea public-privat în sfera guvernării în general, sistemul medical în particular.
3. Bani puțini de la buget
Și dacă s-a tot spus că sistemul public de sănătate este supus corupției, nu mai bine direcționăm procente mici din PIB pentru sănătate? Figura de mai jos ne arată pe unde stăm în comparație cu țările vecine.
Stăm mai prost decât Bulgaria, țara vecină alocând 8,44% din PIB pentru sănătate în 2014, la fel prost dacă ne comparăm cu Cehia sau Ungaria. Aceste procente poate că nu spun mare lucru, ce-i 5,57% în comparație cu 7,22 sau 7,40%? Dar nu, nu sunt niște cifre insignifiante. Sub aceste procente se ascund bani reali, sute de milioane sau miliarde de euro, bani cu care poți trata sănătatea oamenilor, care pot genera investiții prin intermediul cărora se pot ameliora anumiți indicatori ai calității vieții.
Or, iată că fie în numele anticorupției, fie în numele unei reforme doar de guvernanți știute, România „alocă, în 2020, 5,6% din Produsul Intern Brut (PIB) sectorului sanitar, în condiţiile în care în ţările UE media fondurilor alocate Sănătăţii este de 9%”. E trist și tragic deopotrivă!
Respingerea privatizării sănătății
În secolele trecute, medici precum Bernardino Ramazzini, Peter Gaskell, James Phillips Kay sau Thomas Percival, cu toții s-au aplecat asupra a ceea ce ei au numit patologiile industriale, a bolilor care se dezvoltau în zonele industrial-muncitorești, insistând asupra necesității reformelor sociale și respingerea unei societăți în care sănătatea oamenilor este supusă imperativului pieței.
Mai recent, Norman Bethune, un medic canadian ce a activat chirurg în timpul Războiului Civil Spaniol (din prima jumătate a secolului trecut), dar și în timpul Revoluției din China, scria că în societățile în care medicina este văzută ca o sursă de profit, majoritatea cetățenilor nu se pot trata corespunzător pentru că „medicii vând pâine la prețul unor bijuterii”. De aceea Bethune a insistat pe socializarea medicinii în logica faptului simplu că sănătate înseamnă sănătate publică („all health is public health”).
Un medic precum Salvador Allende (fostul președinte din Chile) s-a pronunțat împotriva a ceea ce el a numit monopolul big pharma. Și la noi jurnaliști de investigație au arătat în ce măsură companiile farmaceutice se joacă cu sănătatea oamenilor în numele sfântului business.
Iată de ce, cred eu, datoria generațiilor actuale este una simplă - respingerea privatizării sănătății, respingerea ideii tratării sănătății oamenilor precum o marfă. Sănătatea publică este un drept câștigat în secole de reforme inițiate și susținute de oameni admirabili și nu un moftul unor politicieni și oameni de afaceri.
