De ce crede ”vânătorul de CV-uri” că i se propun funcții doar pentru a i se închide gura
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Scriu mult. Minimum 800 de cuvinte în fiecare zi, de mai mult de 10 ani. O fac pentru a mă forța să scriu mai bine. Sper să dureze mai puțin de încă 10 ani ca să fiu mulțumit, deși nu prea cred. Scrisul este unul din multele exerciții de disciplină. O metodă de a-mi verifica ideile tâmpite în lupta asta permanentă cu agramatul și superficialul din mine.
Cuprins:
Să pot să public ceva a fost o ambiție care mi se trage din clasa a V-a. Profesoara mea de română, o doamnă mare iubitoare a mareșalului Antonescu, a decis că excesul meu de culoare dăunează grav carierei ei și a făcut tot posibilul să mă facă de râsul clasei. Mi-a dat un 2 pentru o compunere pentru că a fost sigură că am copiat de undeva. Nu copiasem. „Țiganii nu au cum să scrie așa”, a fost justificarea ei în fața mamei.
Mama a fost tot timpul de principiul că dacă ți se spune că ești prost trebuie să faci tot posibilul să dovedești contrariul și că orice lucru negativ se poate transforma în ceva pozitiv. În cazul profesoarei, a decis că era inutil să mă chinui, așa că m-a mutat la altă școală. Cu o singură excepție, pe lângă doamna de mai sus, am avut profesori de toată isprava în rest.
Faptul că scriu în Libertatea a fost de multe ori pus sub semnul întrebării de mai mulți oameni suferind de conspiratită. Nu știu motivul exact pentru care echipa de la Libertatea m-a invitat să scriu pentru ei. Cu domnul Tolontan m-am certat dur când cineva de la ziarul de sport pe care îl conducea a scris un articol rasist care nu cred că ar fi posibil să fie republicat acum. Nu ne-am întâlnit niciodată. Am avut câteva poziții publice împotriva unora dintre oamenii care scriu pentru Libertatea.
Experiența din guvernul tehnocrat
Mi s-au propus de 4 ori poziții din partea politicienilor (una la nivel UE, restul în țară). Asta în afara poziției de consilier și apoi secretar de stat din timpul guvernului Dacian Cioloș, pe care eu o consider o slujbă tehnocrată, și nu una politică.
Am venit de la un salariu mult, mult mai mare, pe o poziție pentru care nu cred că erau mulți oameni mai calificați (m-am ocupat inițial de partea de refugiați și de relațiile cu UE pe copii și o posibilă Agenție Europeană pentru drepturile copiilor și incluziune socială - lucruri unde aveam mulți ani de experiență și ceva recunoaștere europeană, inclusiv certificări ale Comisiei Europene).
Cu Dacian Cioloș nu aveam niciun fel de relație personală, doar scrisesem un articol afurisit împotriva lui pe care l-a primit atât de elegant, încât m-am simțit vinovat că l-am scris.
Ca secretar de stat (incluziune socială și relații cu UE la Ministerul Muncii) mi-am donat salariul pentru că am crezut că am fost ineficient. Plus că am scris repetat împotriva miniștrilor din guvern în timp ce eram în guvern.
Nevoia de glorie vs un pic de luciditate
Recent, mi s-au propus alte două poziții de putere din partea coaliției de guvernare. Există, desigur, și în mine o nevoie tâmpită de glorie și recunoaștere plus un grăunte de mesianism care mai răcnește, chitit că aș fi în stare să rezolv problemele țărișoarei.
Dar partea aia logică a creierului îmi zice iar, rapid, că sunt un idiot și să stau potolit, căci propunerile, cel mai probabil, sunt menite să-mi închidă gura și nimic altceva.
Totuși, reacția asta negativă imediată, similară cu cea pe care am avut-o în cazul propunerilor care au venit de la guverne PSD și PDL, m-a speriat. În definitiv, am fost un susținător vocal al PLUS-ului (sunt și unul dintre inițiatorii partidului), partid la guvernare.
Cred că sunt câțiva oameni de toată isprava în USR-ul actual și am ceva speranțe și de la doi-trei liberali. Am o situație financiară foarte bună, care îmi permite să nu mai fac nimic pentru vreo 30 de ani, afacerea mea merge așa cum îmi doresc și nu depinde de nimeni.
Și am reușit în cei peste 12 ani de când se știe că ajut așa cum pot familii sărace să îmi atrag și simpatia câtorva zeci de mii de oameni. Am candidat ca independent la parlamentare, am obținut 16.343 de voturi, au lipsit 17 pentru trecerea pragului electoral.
Deci, sunt într-o situație aproape ideală de a accepta o propunere de acest fel.
Corupție, nepotism și șmechereală
În ciuda unor schimbări mici, clasa noastră politică continuă însă să duhnească îngrozitor a securicitate, corupție, nepotism și șmechereală. PNL-ul a dovedit că nu se deosebește prin mai nimic de PSD. Cei doi lideri PNL suferă, la fel ca domnul Iohannis, de o aroganță îngrozitoare și sunt, la fel ca și președintele, cinici și deloc îngrijorați de cloaca din jurul lor.
Lucrurile nu stau deloc bine nici în cazul liderilor USR. Lupta pentru putere, oportunismul, nepotismul, incompetența sunt toate probleme serioase.
Ministerele sunt niște văgăuni unde pilele, pupincuriștii și turnătorii sunt baza, iar puținii oameni competenți care au rămas sunt acri și ciufuți. Sunt tot felul de tertipuri pe care oamenii puși acolo de adversarii politici le vor încerca pentru a te face șantajabil sau a te distruge.
Oamenii cinstiți sunt o pacoste, căci carierele în ministere au fost construite pe compromis și corupție, nu pe competență și meritocrație.
Când am acceptat slujba în guvernul tehnocrat, am fost inspirat de proteste. Acum nu mai există nimic care să mă inspire în clasa noastră politică. Mi-aș dori să existe.
Nu cred că viitorii politicieni ar trebui să se pregătească zece ani pentru a deveni demnitari ai statului, deși nu ar fi rău. Dar sunt convins că experiența actuală a multora dintre cei hotărâți să salveze România nu le permite, din păcate, să salveze propriul partid, vorbesc despre USR-PLUS, de la prăbușire. Iar eu o să continui să mă chinui să scriu un pic mai bine.
Foto: Vlad Chirea
