De la Budapesta la București și înapoi. Cronica relației tumultuoase dintre două națiuni cu un destin până la urmă european
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Relațiile româno-maghiare s-au deteriorat sever în anii '80. În ultimul său deceniu de viață, comunismul românesc a virat spre un naționalism virulent, pe când comuniștii de la Budapesta, la fel de iredentiști ca oricând, urmau linia lui Gorbaciov, căutând să consolideze imaginea Ungariei ca țară a „socialismului gulaș”. Cele două state membre în Pactul de la Varșovia și CAER s-au războit atunci mai ales pe plan academic, prin polemici istoriografice.
Nu era ceva nou. De-a lungul secolului 20, dialogul dintre cele două țări a funcționat în zigzag. Armata regală română a intrat în Budapesta la 1918, oprind insurecția bolșevică a lui Bela Kuhn, care a părăsit țara cu o importantă captură din reședințele aristocratice jefuite în numele luptei de clasă.
Ocupația românească a Ungariei, încheiată la 28 martie 1919, a pus capăt foametei și a restabilit ordinea. Diktatul de la Viena (30 august 1940) a obligat autoritățile române să cedeze nord-vestul Transilvaniei.
După retragerea rușinoasă pe care am consimțit-o, ca pradă ușoară în cleștele dintre Germania nazistă și URSS, la 6 septembrie din același an fatidic, amiralul Horthy Miklos intra triumfal în Oradea, călare pe un cal alb. Da, același „cal alb” al carnavalului mesianic desfășurat în această parte a Europei, de la C.Z. Codreanu până la păcăliciul C. Georgescu.
În 1990, disputa academică dintre București și Budapesta a coborât sângeros în stradă, pe fondul violențelor interetnice de la Târgu Mureș, care au „justificat” apariția SRI, cu tot cu primul său director, Virgil Astaloș, zis Măgureanu.
Până în 2000, antimaghiarismul feroce al vechii Securități s-a perpetuat sub control în partidul naționalist al lui C.V. Tudor și prin infecta revistă „România Mare”. O situație ironică, dacă ne amintim că nu puțini cetățeni români de etnie maghiară exercitaseră funcții de conducere - și represiune - în versiunea „internaționalistă” a Securității din anii '50.
Până la integrarea României și Ungariei în NATO și UE, guvernul de la București (preponderent neocomunist) și cel de la Budapesta (dominat de „popularii” anticomuniști din Fidesz) au îngropat securea războiului (ideologic) și au reușit să-și coordoneze acțiunile, dovedind oarecum că progresul democrației rezolvă de la sine chestiunea mereu inflamată a minorităților, așa cum modelul reconcilierii franco-germane poate transforma doi dușmani ereditari în aliați rezonabili, care se sprijină reciproc în procesul politic european.
Numai că tema „zigzagului” avea să revină. În vreme ce România făcea sau simula încă reformele menite să o scape de MCV și de postura Cenușăresei UE, Ungaria lui Orban, revenit și rămas la putere din 2010 până astăzi, regresa spre un regim autoritar, definit printr-o „democrație electorală”, ca în Rusia.
Orban a lucrat „pas cu pas”, foarte abil, pentru a pune sub tutela Fidesz mass-media, universitățile și mănoasele afaceri derulate în cercul său de oligarhi. Tot el a construit o narațiune „suveranistă”, dând vina pe G. Soros și mișcarea woke pentru a-și masca reculul economic și deficitul democratic tot mai vădit.
Orban e modelul lui Trump: nu mai există guverne și politici bipartizane, ci numai relații personale între autocrați care privatizează politica externă și soluționează orice dosar în stilul tranzacțiilor dintre șefii unor mari corporații.
Regimul lui Orban a devenit și modelul unei părți din PSD și a rezerviștilor antioccidentali din spatele AUR și al lui Georgescu. Umflarea acestor forțe în numele unui „suveranism” care transformă realitatea complexă a lumii actuale într-un agresiv exercițiu de propagandă unilaterală s-a făcut în favoarea influenței rusești din România și sub acoperirea „alinierii” la politica lui Donald Trump, reușind să decredibilizeze țara noastră în UE și în NATO: nu mai ești fidel valorilor fondatoare și democratice din cele două organizații majore ale ordinii occidentale, ci unui lider trecător pe la Casa Albă, mai ales dacă acela promite să „oprească” în 24 de ore războiul din Ucraina (detestată și de Orban, și de AUR).
Cele două capitale, pe care mulți occidentali le confundă (spre disperarea Bucureștiului), sunt temporar sincronizate ideologic, în cea mai nefastă formulă de până acum.
Totuși, dracul suveranismului e destul de gârbov și are zilele numărate: o dată pentru că naționalismul exacerbat duce la război (iar noi facem totuși parte din UE și NATO) și apoi pentru că nici Orban nu vrea să-și arunce țara în brațele Rusiei, așa cum UDMR face parte din guvernul „proeuropean” instalat la București după cele mai contestate și bizare alegeri din ultimele decenii.
„Democrația iliberală”, un concept patentat de Orban, și-a găsit rațiunea de a fi prin lupta contra imigrației ilegale și a exceselor progresismului woke.
De vreme ce atât în Europa, cât și în America, aceste două fenomene au intrat într-un vizibil reflux, „orbanismul” și „aurismul” nostru - asortat sau nu cu delirantul discurs al șarlatanului Călin Georgescu - își vor pierde în curând obiectul muncii.
La urma urmelor, Ungaria rămâne țara primei revoluții anticomuniste (în 1956), așa cum și România e în fond o poveste de succes, pentru că majoritatea românilor își doresc prosperitate în libertate, nu consultări virtuale între Nicolae Ceaușescu și Donald Trump, fabricate prin softuri de deep fake.
Foto: Hepta
Basarab1948 21.01.2025, 13:24
Nu trebuie sa facem abstracție de influentul lobby iudeo magyar din Statele Unite-lobby atat de antiromânesc!Daca- Doamne ferește-Statele Unite se vor retrage cumva (și)din NATO-nimic nu il va mai tempera!