O greșeală recunoscută poate fi îndreptată. Câteva gânduri despre viciul fundamental din relația Occidentului cu succesoarea URSS

Occidentul este… așa cum îl știm: de multă vreme pacificat, obișnuit cu prosperitatea crescândă, rafinat în creația lui culturală, sofisticat în stilul de viață al clasei de mijloc și guvernat de elite democratice, legate prin multiple filiere de ethosul unui capitalism global. Când privești primele scene de exod din Ucraina și puzderia de mărturii imediate despre oroarea războiului, poți fi tentat să deplângi simultan stridentul anacronism al revizionismului lui Putin și reacția – după unii prea moale – a Occidentului. 

E dilema cu care se confruntă mai mult ca oricând statele ex-comuniste, recent integrate în UE și NATO: toate sunt convinse că au făcut cea mai bună alegere din istoria lor, întrebându-se totodată dacă noua lor amplasare geopolitică – spațiul occidental – are destulă voință, consecvență, coeziune și curaj pentru a stopa agresiunea Rusiei asupra Ucrainei și a nu-i permite tiranului de la Kremlin reconstituirea unui imperiu care s-ar învecina fizic, imediat, cu flancul estic al NATO. 

În dinamica precipitată a evenimentelor nu e momentul unui inventar al greșelilor de abordare în relația dintre Occident și Rusia post-comunistă, însă fără conștiința lor, s-ar putea ca și noul război rece (practic garantat de acum înainte) să fie presărat cu stângăcii tactice foarte costisitoare. Putem de pildă deplânge excesul de mijloace ”soft” în dialogul cu Kremlinul.

Puterile occidentale au ajutat economic Rusia de după implozia URSS, pentru că haosul tranziției (din vremea lui Ielțîn) nu putea fi tolerat într-o țară cu mii de focoase nucleare. Tot ele au făcut investiții, transferuri de tehnologie, au plătit securizarea reactoarelor dezafectate de la Cernobîl, au invitat Rusia în cele mai selecte formate de negociere (NATO, UE, G7) și au emis numeroase cecuri în alb, sperând că Putin și oligarhii lui miliardari vor rămâne mai dornici de bani, decât de putere brută și agende revizioniste agresive.

Au tolerat toanele lui Putin nu doar pentru că o parte din economia europeană e dependentă de gazul rusesc, ci și pentru că – în primul deceniu al regimului său de autoritate personală – „țarul” părea să garanteze stabilitatea internă și predictibilitatea Rusiei ca actor internațional. El a garantat, fără discuție, doar stabilitatea domestică mormântală, dar nu și predictibilitatea Rusiei, care acționează acum, fățiș, împotriva intereselor UE și NATO. 

Pe scurt, Occidentul – victorios în primul război rece – a socotit că are la dispoziție tot timpul. Timp pentru „digera” cooptarea în valuri a Poloniei, Ungariei, Cehiei, Slovaciei, Lituaniei, Estoniei, Letoniei, Sloveniei, României, Bulgariei, Croației. Timp pentru a le propune statelor-tampon, din zona gri, un Parteneriat Estic livrat ca surogat al integrării în UE și un Parteneriat pentru Pace, gândit ca substitut al integrării în NATO. Ascensiunea economică a Chinei – galopantă în ultimele trei decenii și mult mai complex amenințătoare pentru pax americana – dar și urgența de a bloca terorismul islamic au impus, pe de altă parte, mutarea atenției strategice occidentale spre Asia Pacific și Orientul Apropiat, astfel încât frustrările, micro-agresiunile din salba conflictelor înghețate și agenda ascunsă a Rusiei au trecut, pe pilot automat, în zona riscurilor gestionabile. Va comite el aceleași greșeli și în al doilea război rece? 

San Francisco e, într-adevăr, aproape de China, dar Kievul e în inima teritoriului european. Ucraina –  acest grânar continental, cu un subsol plin de metale rare și o condiție geopolitică pivotală – a devenit victima abordărilor occidentale irenic-pragmatice și ținta agresiunii declanșate de Putin, un dictator ostil standardelor lumii civilizate, care își contemplă autist viitoarea statuie de restaurator al imperiului rus.

În fond, marele viciu fondator a fost tolerarea forțată a lui Stalin ca aliat contra lui Hitler și cedarea Europei de Est, după ce Armata Roșie a ajuns la Berlin, anexând manu militari și colonizând ideologic statele „intermediare”. În vreme ce ordinea post-belică a democrației liberale a provocat dezmembrarea ultimelor imperii europene, URSS a rămas pe poziții încă 45 de ani, transferându-și ADN-ul în structura Federației Ruse. Ceea ce trăim astăzi, la granița răsăriteană a României, nu e decât decontul final al acestei afaceri neterminate. 

foto: Hepta

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE