O lume întreagă a dat în mintea copiilor, iar vârstnicii, în loc să fie prețuiți, au ajuns să fie considerați o povară
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Istoria ne învață că ceea ce numim noi bătrân și copil au în spate istorii complicate. Cultul bătrâneții - bătrânul: o categorie socială umană definită de vârstă - are o istorie foarte veche. Cultul copilăriei - copilul: o altă categorie socială definită de vârstă - are o istorie ceva mai recentă.
Să vă explic. În cărțile vechi ale celor mai importante civilizații vedem o anumită cultură bine articulată în ceea ce privește bătrânii: o cultură a autorității, a respectului, a unui fel de protecție și îngrijire.
În marile culturi, bătrânii sunt un soi de „patrimoniu uman”. Firește că sunt și excepții - când bătrânii erau abandonați pentru că o anume comunitate nu-i putea întreține.
Copiii însă sunt o „invenție” târzie: practic, copilul intra în viața matură foarte timpuriu în epocile vechi. După ce-și însușea elementele fundamentale precum mersul, mâncatul și vorbitul, trecea direct în viața comunității, fiind tratat ca un matur. Ideea de copilărie și tratamente specifice vârstei lipsea. Copiii nu erau o categorie socială separată de lumea maturilor. Și aici avem excepții, cum e Antichitatea greacă, și care e ceva mai complicată. Dar în Evul Mediu, categoria socială „copil” nu prea exista în sensul modern.
Copiii devin un grup social bine definit, reglementat legal, organizat social de foarte puțin timp. Dacă citim literatura clasică engleză, franceză sau rusă vedem că până recent copiii erau o forță de muncă asemenea celor mari - de la 6-7 ani intrai în fabrică, uzină sau mină și dacă te revoltai și cereai câteva ore libere copiilor de la fabrică, Parlamentul britanic mai că te declara inamic al statului. Asta nu a fost foarte de mult. La noi asta a durat mult încoace: drepturile pentru copii țin mai mult de secolul XX.
În ultima parte a epocii moderne, copilăria a fost extinsă pe o perioadă destul de lungă. Dacă privim și perioada de pregătire și educație, dacă privim și adolescența, vedem că perioada copilărie-tinerețe se extinde foarte mult. Lucru de neimaginat chiar acum 100 de ani.
În ultimii 50 de ani vedem o „întinerire” socială puternică. Acest proces de „întinerire” este un proces ce ține de tot secolul XX. Însă în ultima parte a acestui secol, ea se accelerează nepermis de mult.
Vedem un trend foarte puternic în care cultura actuală nu mai lasă loc pentru „bătrâni”. Dacă în culturile vechi a fi „bătrân” are o conotație pozitivă, în noua cultură, termenul capătă o conotație negativă: a fi bătrân înseamnă a fi „senil politic”, a fi „o greutate pentru societate” (pensionar), retrograd etc. Cu alte cuvinte - No Country For Old Men - Nu există țară pentru bătrâni.
A fi tânăr însă are o schimbare de semnificație opusă: dacă în cultura veche „tânăr” avea conotație peiorativă, disprețuitoare, acum e exact invers: înseamnă a fi progresist, de partea „binelui”, dinamic, în ritm cu vremea, cool, deschis, destupat etc.
Cel tânăr față de cel bătrân are maxim un soi de ironie tip Ok, boomer!
Dacă în Evul Mediu cultura dominantă era ca și cei mici, copiii și tinerii, să se „acordeze” cu cei vârstnici, acum avem un fenomen diametral opus: cei maturi, cei bătrâni trebuie să se acordeze cu cei tineri. Societatea începe să fie construită așa - Country Only For Young Men - O țară doar pentru tineri.
Dacă acum 40 de ani încă era la modă printre tineri să-i mimeze pe cei mai mari - a fi în compania celor maturi era o mare onoare - acum avem opusul: cei mari vor să fie precum cei tineri, să fie lângă cei tineri. Ne îmbrăcăm ca ei, consumăm ca ei, ne distrăm ca ei, ne asociem cu ei - tinerețea devine o valoare în sine.
Practic avem două fenomene ample. Pe de o parte avem un ageism - discriminarea bătrânilor - un fenomen foarte prezent și violent. Și nu vorbesc de „valori culturale”, ci de chestii practice: cum ar fi încadrarea în câmpul muncii. La 40 de ani ești terminat dacă nu ai un loc stabil de muncă. Restricția locului de muncă pe criterii de vârstă e ceva foarte violent. Așa cum în vechea societate era foarte violentă exploatarea intensivă a copiilor.
Al doilea fenomen este un soi de infantilizare socială. Din dorința de „a fi tineri” cu orice preț, de a transforma „tinerețea” într-o valoare supremă în sine, noi, de fapt, ne infantilizăm social.
Societatea a dat „în mintea copiilor”. Când Tik Tok e folosit de copiii de 8-9 ani, e totul ok, dar când Tik Tok devine model pentru „copiii” de 50 de ani și tot soiul de guru media ne explică „contentul” extraordinar al „infantilității”, atunci devine riscant. Când un copil își sparge ouă în cap, filmând și distribuind pe online, e distractiv. Când însă un om matur sau un bătrân face asta constant, te întrebi dacă nu are nevoie de medic.
Acest tip de fenomen este peste tot: de la muncă la educație și de la biserică la club. Un soi de ghetoizare și de conflict între „țara tinerilor” și „țara bătrânilor”. Atenție: nu e vorba de istoricul conflict generațional. E vorba de o resetare socială, care e mult mai profundă și structurală. Dacă înainte orice instituție sau comună avea „sfatul bătrânilor” care excludea tinerii, astăzi ar fi luat în derâdere, pentru că se poartă doar „sfatul tinerilor” care exclude pe cei bătrâni.
Ce ne arată toate acestea? Că ne dezvoltăm pe extreme: de la No Country For Young Men la No Country For Old Men.
De asta nu prea mi-au plăcut extremiștii, ci doar radicalii. Acolo nu e despre vârstă. Visez radical: la o țară pentru toți.
foto: 123rf.com
