Oferind un dar celor cu venituri mari, ministrul demis al finanțelor face un cadou otrăvit tuturor
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În februarie 2020, ministrul sănătății la acea dată, Victor Costache, compara asigurarea de sănătate cu asigurările pentru mașini, faimosul RCA. Un an și ceva mai târziu, ministrul demis al finanțelor continuă logica colegului său - contribuțiile la sănătate funcționează ca un RCA, spune Dan Vâlceanu.
Cuprins:
Când compari oamenii cu mașinile, se poate orice. Din această logică profund greșită, care tratează sănătatea umană ca pe orice altă marfă ce trebuie asigurată, decurge o eroare și mai mare. A comis-o Dan Vâlceanu când a făcut propunerea de a introduce un plafon până la care să fie percepută contribuția de sănătate.
Boala nu este un accident auto
„Este incorect ca cineva care câştigă un salariu mare să plătească 10% din acel salariu, iar cel care câştigă un salariu mic să plătească o contribuţie mult mai mică, ei beneficiind practic de aceleaşi servicii atunci când ajung la spital”, spune Dan Vâlceanu.
„Atunci, ar trebui să gândim un plafon până la care să percepem contribuţia de sănătate, pentru că ea nu funcţionează ca acea contribuţie la pensii, când tu acumulezi, contribui şi vei primi înapoi, atunci când ajungi la pensie, o sumă de bani", a argumentat ministrul demis la Ora de Profit.ro.
N-o să intru în detaliile aberației de a compara RCA-ul cu asigurarea de sănătate, dar trebuie să amintesc faptul că această asigurare e ea însăși făcută să-i protejeze pe alții - ea acoperă daune produse altora și există pentru că statul are obligația de a proteja proprietarii de mașini în fața altor șoferi. Care greșesc (producând, deci, accidente).
Sper că dl Vâlceanu nu consideră boala drept rezultatul unei greșeli individuale.
După un an și jumătate în care criza sanitară a făcut și face ravagii printre români, cei aflați la conducere nu au priceput o iotă din lecția pandemiei - și anume aceea că sănătatea nu e o marfă, iar logica asigurărilor de sănătate nu e cea a asigurării de mașini.
Netratată, suferința se multiplică. Și generează costuri
În principiu, acest lucru ar trebui să fie la mintea cocoșului, din motive evidente, primul fiind acela că spre deosebire de o serie întreagă de mărfuri, care sunt substituibile și au o anumită elasticitate, sănătatea umană nu e la fel. Iată de ce.
Poți decide, fără nici un fel de consecințe majore, să cumperi mai puține kilograme de cartofi sau să înlocuiești cartoful cu făină, dar decizia de a-ți trata o boală doar pe jumătate poate să ne coste viața.
Și în risc nu e doar viața celui care nu se tratează, ci, în cazul unor anumite boli, și a celorlalți. Survine aici al doilea motiv - sănătatea umană nu e ceva care îl privește doar pe individ, e ceva ce ne privește pe toți. Lăsată netratată, boala unui individ se poate transforma într-o chestiune de sănătate publică. Mai clar decât ne-a arătat-o pandemia de COVID-19 nu poate să ne-o arate nimic. Inclusiv la nivelul costurilor, o boală netratată va rostogoli noi și noi resurse de care are nevoie. De aceea există ideea că prevenția în sănătate, sau sportul, sau depistarea precoce, costă mult mai puțin decât tratarea unei boli avansate.
Face sens și economic când spui că sănătatea nu e o marfă și sănătatea unui individ ne privește pe toți.
De aceea, logica ministrului demis Vâlceanu, în care contribuțiile celor cu venituri mari ar trebui să fie plafonate, e o gogomănie periculoasă.
Ministrul Vâlceanu consideră că plafonarea contribuțiilor e necesară deoarece cei bogați beneficiază de aceleași servicii precum cei cu venituri mici, care contribuie mai puțin.
Dar aceasta e fix logica bunurilor publice - nimeni nu primește după cât contribuie, ci fiecare contribuie după putință și primește din acele servicii publice.
Principiul structurant al organizării sistemului de sănătate ca bun public e cel al redistribuției și al solidarității - solidaritatea celui sănătos cu cel bolnav, a celui bogat cu cel sărac.
Cum arată modelul american
Se poate și altfel, desigur - se poate gândi un sistem în care fiecare primește cât contribuie. Acesta e sistemul de sănătate american, în care sănătatea nu e un bun public, ci o marfă.
Peste Ocean, principiul organizator nu e cel al solidarității, ci cel al interesului individual, așa cum ne spune biblia neoliberalismului economic, conform căreia binele public e doar suma unor interese individuale bine urmărite. Rezultatul e acela că SUA au printre cei mai slabi indicatori sanitari de performanță din rândul țărilor așa-zis civilizate. Au cercetare la nivel înalt, dar la nivel de masă îngrijirea medicală e sub a țărilor dezvoltate din Europa.
În ciuda rezultatelor slabe, costurile la americani sunt foarte mari - 10.623,85 USD per capita. Prin comparație, state ca Marea Britanie sau Franța, în care sistemul de sănătate e organizat sub forma unui bun public, cheltuie de două ori mai puțin ( 4.315,43 USD Marea Britanie și 4.690,07 USD Franța), deși performanța sistemelor de sănătate din aceste țări este net superioară sistemului de sănătate american.
Pentru aproape 5% din gospodăriile americane, cheltuielile cu sănătatea reprezintă mai mult de 10% din veniturile totale, față de mai puțin de 2% din gospodăriile britanice sau franceze aflate în aceeași situație.
Organizarea unui sistem de sănătate pe principiul urmăririi înguste a interesului individual - și a profitului comercial - conduce, paradoxal, la un sistem în care fiecare individ în parte are de pierdut.
Bani mai puțini înseamnă servicii și mai proaste
O altă problemă cu propunerea lui Vâlceanu e impactul pe care o astfel de măsură l-ar avea asupra finanțării sistemului de sănătate.
E deja notoriu faptul că avem cele mai mici cheltuieli pentru sănătate din Uniunea Europeană. Nu poți avea un sistem de sănătate „ca afară”, performant și incluziv când fondurile alocate sănătății sunt la jumătate față de statele din vestul Europei.
E adevărat că banii singuri nu rezolvă problema și că sistemul de sănătate suferă și de alte neajunsuri - dar chiar dacă am trata restul deficiențelor, de la corupție la management prost, în lipsa unor fonduri suficiente, nu vom reuși să avem sănătatea pe care ne-o dorim. Nu poți face supă de ceapă franțuzească atunci când ai doar o ceapă degerată, oricât de profesionist și cinstit ar fi bucătarul.
Plafonarea contribuțiilor celor cu venituri mari nu va face decât ca banii pentru sănătate să fie și mai puțini, iar asta se va traduce într-o calitate și mai scăzută a serviciilor de sănătate.
Cât de scăzută? Se poate mai scăzută de atât? Deja în 2019, conform OMS, România avea cea mai mare rată a morților din cauze care erau tratabile și ar fi putut fi evitate prin intervenția sistemului de sănătate. Practic, la fiecare 100.000 de locuitori, 208 persoane mureau din lipsa unor tratamente medicale corespunzătoare.
Tot în 2019, procentul românilor care declarau că au nevoi medicale nesatisfăcute din diverse motive, cum ar fi banii, distanța, listele de așteptare etc, era dublu față de media europeană.
Neoliberalii români și obsesiile lor
Cât de rău trebuie să ajungem, câte pandemii trebuie să ne secere până când cei aflați la cârma țării să înțeleagă că scopul unei guvernări e urmărirea binelui comun, nu pricopseala câtorva cu venituri și salarii mari? Că acele câteva sute de lei care vor rămâne în buzunarul unor indivizi în urma plafonării contribuției nu compensează nici pe departe răul produs prin văduvirea bugetului de sănătate?
Și că ultimamente, în ciuda aparențelor, s-ar putea să fie chiar în interesul acelor indivizi, nu doar al celor mulți și cu salarii mici, ca banii lor să meargă către sistemul de sănătate? Nu de alta, dar o forță de muncă bolnavă, care n-are unde și cu ce trata, nu are nicio șansă să susțină o economie înfloritoare, cu servicii de bază (de la pâine la întreținerea instalațiilor rezidențiale) pe măsura standardelor celor cu salarii mari.
Din fericire, Dan Vâlceanu e un ministru demis, care s-ar putea să nu mai fie niciodată în funcție. Din nefericire, Dan Vâlceanu e un simptom - un simptom al gândirii neoliberale care a infectat nu doar membrii PNL, ci o bună parte din întreaga clasă politică.
