Prima Rezoluție Pe 2022 Sau De Ce Am Ajuns Să Stau Mai Puțin Pe Facebook și Instagram

Cunoaștem, cred, cu toții efectele rețelelor sociale asupra creierului nostru – o eliberare de dopamină la fiecare notificare, iluzia că suntem, de fapt, în contact cu oamenii, când în realitate lâncezim acasă pe canapea, scrolling-ul interminabil prin viețile altora și, poate, mai presus de toate astea, sentimentul că suntem în permanență conectați cu un grup de oameni. Pentru acesta din urmă, cred, am preferat adesea să „stau” pe rețele sociale, mai ales în perioada pandemiei, care m-a prins singură. Pandemia, cred, ne-a accentuat tuturor nevoia de apartenență la un grup și, pentru cei care și-au petrecut acești ultimi doi ani lucrând de acasă, această nevoie s-a acutizat, iar online-ul a devenit norma și cea mai la îndemână metodă de a alunga efectele singurătății.

Nu am stat să consult un specialist care să-mi spună dacă am dezvoltat sau nu o dependență, pentru că, în perioada Sărbătorilor, care a venit la pachet pentru mine cu o doză serioasă de introspecție, mi-am dat seama că mi-ar fi spus ceea ce deja probabil știam: timpul petrecut pe Facebook/Instagram ajunsese să egaleze orele alocate pentru vizionarea unui serial sau pentru lectura unei cărți.

În tot acest răstimp, m-am trezit că a sporit tendința mea de a mă compara, cea de a „răsfoi” pagini și postări, atât de plăcută pentru că nu necesită vreun efort intelectual și o oarecare dispoziție depresivă, provocată de faptul că, în comparație cu viețile altora, a mea părea că stagnează, cu atât mai mult cu cât algoritmul favorizează evenimentele importante de viață și fiecare piatră de hotar depășită.

Recomandări

Cât înseamnă, pe an, creșterea salariilor cerută de profesori? Un submarin comandat de România din Franța sau „taxa de solidaritate” pe care n-au mai plătit-o companiile din energie

Pe lângă toate astea, rețelele sociale acționau pentru mine și ca o formă de reglare emoțională – era suficient să public un status sau să postez o fotografie și mă simțeam instant mai bine.

În pijamale, pe canapeaua de acasă, nu doar că nu depășisem însă vreo graniță în ce privește stilul meu de viață, ci mă afundam în telefon ca în nisipuri mișcătoare. Apoi, cel puțin în ultima vreme, am constatat că mă comportam ca vecina sâcâitoare care te urmărește pe vizor, de dincolo de ușă: dintr-odată, mă trezeam măcinată de curiozități pe care, în mod normal, nu le avusesem. Voiam să văd cine și ce slujbă mai are, cine s-a căsătorit, cine a făcut copii, cine e într-o relație și toate astea nu doar că nu mă ajutau cu nimic, ci îmi sporeau sentimentul de singurătate.

Din unelte menite să faciliteze conectarea cu alți oameni și să omoare din fașă izolarea, rețelele sociale au devenit pentru mine chiar instrumente ale însingurării.

Iar undeva prin preajma Crăciunului, când am conștientizat ce fac, mi-am dat seama că, de ani, am ajuns să trăiesc mai degrabă cu ochii-n telefon decât cu privirea ațintită asupra prezentului. Îmi satisfăceau senzația de escapism, dar cam atât – dincolo de asta, trăiam cu o serie de informații inutile despre viețile altora, informații care altminteri nu m-ar fi interesat și pe care nu aș fi avut nevoie să le cunosc. Dar, dincolo de toate astea, era și impresia că, în loc să folosesc eu rețelele, mă folosesc ele pe mine.

Recomandări

Discursul regelui Charles și muștruluiala președintelui Iohannis

Așa că mi-am propus, chiar cu o săptămână înainte de Revelion, să pun capăt acestui cerc vicios și să renunț la ceea ce devenise pentru mine o metodă de relaxare echivalentă, probabil, cu privitul la televizor – doar că, în loc să mă îngrop într-un serial TV, mă afundam în viețile altora.

Primele zile au fost ca atunci când, dacă ați fost fumători, renunți la fumat și te trezești dintr-odată cu prea mult timp liber în brațe. Persista, peste toate, sentimentul de „Și eu acum ce fac?”. Pe nesimțite, fără ca eu să conștientizez, de fiecare dată când aveam timpi morți sau nu aveam chef de altceva, scrolling-ul interminabil înlocuise orice altă tentativă de a-mi găsi un hobby sau o tehnică de relaxare. Iar germenii acestui comportament, pe care îl pot echivala cu o dependență, au fost sădiți acum câțiva ani când, după câte o zi grea de muncă, mă cuibăream în pat cu telefonul și asta era noțiunea mea de relaxare.

Pe lângă asta, am început să capăt sentimentul că aș pierde ceva dacă nu sunt „conectată”, acel FOMO (Fear of Missing Out – n.r.) de care cred că generația mea suferă, în mod special. Mă măcinau curiozități pe care abia acum le percepeam așa cum sunt ele cu adevărat – lipsite de valoare și de importanță, irelevante pentru viața mea.

Recomandări

Președinta Maia Sandu nu l-a lăsat pe Viktor Orban să-i pupe mâna. Alte trei momente inedite de la summitul desfășurat în Republica Moldova

Pe de altă parte, drept să spun, sentimentul de izolare s-a accentuat. Eram în casă, față în față cu viața mea, la care nu am îndrăznit să mă uit în ultimii doi ani, prea preocupată să-mi bag nasul în treburile altora și nu știam ce să fac cu tot timpul pe care îl aveam. Să citesc? Să mă plimb? Să mă văd cu o prietenă? Să merg în vizită pe la cineva? Să văd un serial care îmi place?

Am început să mă întreb, la fel cum face probabil oricine se află în ghearele unei adicții, dacă e bine ce fac. Nu cumva îmi blocam ultima fereastră prin care vedeam lumea? Nu cumva omoram din fașă orice tentativă de conexiune? Și nu cumva aveam o scuză să îmi petrec timpul astfel, având în vedere că pandemia ne-a limitat destul de mult opțiunile de ieșit din casă și de întâlnit cu alți oameni?

Îndoielile, cred, sunt firești. Când muncești de acasă luni în șir și viața ta devine prinsă între patru pereți, ca la pușcărie, simți nevoia să evadezi. Și, pentru că nu îți permiți un escapism adevărat – cum ar fi o ieșire din oraș, o excursie ș.a.m.d., te mulțumești cu ceea ce e cel mai la îndemână. Și ce e mai la îndemână decât bunul și vechiul tău telefon care acționează ca o poartă către lume?

Pe de altă parte, rețelele sociale deformează realitatea, astfel că ele nu sunt niciodată cu adevărat o poartă către lumea reală, ci către ceea ce vor utilizatorii lor să arate – în general, lucrurile cele mai bune din viețile lor. Nu puține studii arată că timpul petrecut pe rețele sociale ne poate provoca depresie sau anxietate și că poate spori sentimentul de izolare.

Pentru mine, în acești doi ani, rețelele sociale au reprezentat o distragere de la realitate, dar au însemnat și mult timp pierdut, conexiuni superficiale, în dauna, poate, a celor autentice și, mai ales, m-au distras de la sentimentul că aș fi singură.

În prima mea săptămână fără rețele sociale, am simțit că, în sfârșit, îmi privesc în față singurătatea și m-a cuprins o liniște aparte. Mi-am dat seama că fusesem prinsă în cursa hamsterului pe roată, un hamster care nu știe altceva decât să continue să alerge.

M-a mai pus și față în față cu relativa sărăcie de activități a vieții mele – prea preocupată de viețile altora, uitasem de a mea. Iar când îmi aminteam de mine, simțeam nevoia să așez neapărat un filtru peste realitate. Dar cred că cel mai nou sentiment a fost unul de gratitudine față de ceea ce am deja.

Am simțit, în aceste zile, că am tăiat un cordon ombilical care mă ținea legată de lume sau de ideea că aș face parte dintr-un grup anume și, deși a fost pe alocuri inconfortabil, prima mea rezoluție pentru anul ăsta e să continui exact la fel. Iar dacă peste un an, în loc să contorizez sute de ore petrecute online, voi ști mai bine o limbă străină sau voi fi citit mai multe cărți, înseamnă că a meritat.

Prima rezoluție pe 2022 sau de ce am ajuns să stau mai puțin pe Facebook și Instagram

Știri mondene

Știri România