O zi obișnuită în ghetoul din Ferentari, alături de România mea bună
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Activistul Valeriu Nicolae povestește, într-un text pentru Libertatea, despre o zi obișnuită în ghetou, despre Smiley, “gabori”, simplitatea și forța facerii de bine, mai ales acum, când toți căutăm o rămășiță de bunătate și speranță.
Am ajuns la depozit. Sunt îmbrăcat minunat pentru o carieră de motostivuitor-șef sau bețivan de cartier. Conduc o dubiță din 2001 care e superțeapănă, dar care a trecut prin multe. Am de ridicat cam 1.200 de kilograme de cartofi și ceapă, care vor ajunge la vreo 300 de oameni ce au mare nevoie de ajutor zilele astea.
La recepție e un tinerel frumușel foc și înfipt. Se uită la mine cam sceptic, e drept că și eu mă uit cam la fel la mine în oglindă, și dă să verifice cu șeful lui dacă sunt “pe bune”. Sunt.
Îmi zice să intru cu mașina acolo. Se cam rățoiește la mine și, bineînțeles, vorbește la persoana a doua singular. În capul lui probabil sunt un șofer cam prostovan, un pic cam colorat, care face treaba asta.
La încărcat cartofi
Mă apuc să încarc. În mijlocul trebii mă sună șefa de la comunicare de la firma cea pricopsită din Qatar. Știe ce fac cu copiii, așa că îi spun că sunt la încărcat cartofi. Râde și spune că e urgent și că după cum mă știe nu o să am probleme să încarc și să vorbesc. Intră și numărul doi din companie, un nene care ar putea cumpăra rezerva de cartofi a României liniștit. Cam gâfâi, mă întreabă și el ce fac. Îi zic. Râde și el - râs cu drag, căci suntem prieteni.
Discut vreo 10 minute bune. Rezolv ce era de rezolvat și aproape am terminat și cu ceapa. Îmi urează spor la încărcat și râdem un pic despre cât de schizofrenică pare lumea mea.
Puștiul a trecut la prenumele de politețe și este megapoliticos. Când plecăm, colega mea îmi spune râzând și ea că, brusc, puștiul și-a dat seama că m-a văzut la televizor. Sper să nu fi crezut că sunt vreunul dintre sonații sau sociopații de pe la televiziunile lui Ghiță sau Voiculescu. Sau Codrin Ștefănescu, lucru care ar fi și mai grav. Am o chelie deosebită, nu ca fraierul ăla.
Polițiști și gabori
Plecăm. În ghetou trebuie să instalez un hotspot wireless, să repar două computere și să verific câteva lucruri pe care stihiile mele de la Casa Bună m-au rugat să le fac. Descopăr o priză care e pericol public, o repar și mă simt superutil. Acum o zi am cărat o canapea grea până la etajul doi și am montat-o, așa că sunt în formă. Mă pregătesc pentru cazul în care îmi moare afacerea cu consultanță pe management și nu strică orice experiență în plus.
Mă duc apoi să descarc dubița. Iau cu mine copiii mai mari, să mă ajute la cărat. Se oprește lângă noi o mașină de poliție. Puștiul care conduce mașina MAI 49118 întreabă cu un dispreț incredibil ce vindem. Se uită cu scârbă la noi și aruncă un: “dar seringi nu le dai?”.
Mă blochez. Bobo, Găbițu și Pavel sunt obișnuiți, se pare, cu orice, căci nu reacționează. Îmi vine să înjur, dar mă abțin, nu de alta, dar sunt copiii lângă mine. Gaborii pleacă, probabil pentru a pune imnul sau a da amenzi, că altceva util nu par a fi în stare să facă.
După ce pleacă, puștii încep să spună măscări, și brusc îmi dau seama cât de tâmpit sunt. Știu câțiva polițiști super de treabă, care fac mici minuni prin ghetou. Le amintesc și lor. Mârlănia nu e dată de uniformă și, deși mai sunt și gabori printre ei, o bună parte a polițiștilor sunt de treabă.
Ajung acasă târziu, după ce reușesc să fac întregul “traseu” de aprovizionare. Mă gândesc că luna asta am văzut lucruri pe care nimeni nu ar trebui să le trăiască și acte de bunătate care mi-au topit inima.
Smiley și șefu' de la Cotroceni
Am un mesaj că Smiley va intra pe un video cu copiii, de dimineață, să-i încurajeze să continue să învețe cu zecile de voluntari.
De dimineață, totul e organizat și avem undeva peste 60 de copii lipiți de computere. Smiley e supertare și foarte natural. Copiii își dau drumul la gură și 50 de minute trec repede. Se potolesc cu mesajele cam după două ore.
Îmi dau seama că știu ce aș vrea să fac imediat ce va trece perioada asta tâmpită. Aș vrea să fac un chef cu toți oamenii buni pe care îi știu. La noi, la Casa Bună. Încep să mă gândesc la câți știu și îmi dau seama că nu îmi ajunge spațiul de nici o culoare.
Mă gândesc să-i scriu lu’ șefu ăl mare de la Cotroceni să ne lase în vizită, nu de alta, dar România aia normală scârțâie rău și poate ar merita să facă cunoștință cu România mea bună. Și, cine știe, poate își face timp să se bage și la un video cu copiii.
