Se bate toba despre șpăgile date la stat. Dar despre mita din mediul privat de ce nu se vorbește, este normală?
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cazul Dragoș Anastasiu, cu „șpaga de supraviețuire”, a ținut capul de afiș în presă și în opinia publică. O șpagă dată de un privat către un reprezentant al statului. S-au luat poziții, s-au dat lecții și pilde, s-au formulat condamnări și justificări, s-au purtat polemici. Șpaga este o mizerie!
Poate că, odată cu acest scandal, ar fi trebuit discutată - sau măcar pomenită - și șpaga din mediul privat. Momentul a fost ratat. Adică, un privat care dă șpagă altui privat ca să câștige o lucrare, un loc pe raftul unui magazin, un buget de servicii - ceva de lucru!
Acest tip de șpagă este botezat în mediul de afaceri drept „comisionare” către persoanele responsabile cu achizițiile - de obicei directori -, care poate ajunge și la 30% din valoarea comenzii. „Comisionarea” este prezentă în toate domeniile economice: de la construcții la retail, de la publicitate și marketing la agricultură și farmaceutice.
Mediul privat autohton este virusat de această practică încă de la început. A crescut și s-a dezvoltat cu acest virus. Acum este imun. Nu este o generalizare, ci o realitate. Omul care răspunde de achiziții trebuie stimulat (sedus) cu o șpagă. Fie o cere direct, fără ocolișuri, dacă „are sânge în instalații”, fie potențialul furnizor trebuie să simtă, să intuiască și să fie pregătit s-o dea. De obicei, șpaga se dă cash.
Șpaga din mediul privat este cel mai mare bolovan ascuns sub preșul businessului românesc. Toată lumea îl cunoaște, dar îl ocolește cu delicatețe în discuțiile publice, la forumurile de afaceri și în simpozioanele corporatiste. Nu e un subiect demn de atenție. Iar în vremurile astea, în care guvernul împovărează mediul privat cu taxe, cu atât mai puțin se discută. N-am auzit ca vreo organizație patronală să ia poziție publică împotriva acestei practici. Organizațiile patronale din România joacă roluri de fete neprihănite.
Care privat este atât de prost încât să declare că a dat șpagă pentru a câștiga o licitație organizată de un alt privat? Ar fi o sinucidere curată! Nimeni nu va mai lucra cu un astfel de „șpăgar” care și-a oficializat practica. Mai mult: care privat e atât de nesăbuit încât să recunoască (chiar și la beție) că a luat șpagă de la un alt privat pentru acordarea unei lucrări?
N-am auzit ca vreun organ al statului să fi intervenit într-un flagrant delict de dare de mită între privați. Până la urmă, să se „șpăguiască” și să se îmbogățească între ei! Statul român n-are ce căuta între privați, nu-i așa? Cum se spune în mediul privat: lucrurile (șpăgile) se „optimizează” conform raportului dintre cerere și ofertă, ca într-o piață liberă. Șpaga asta nu este fiscalizată, dar face parte din business.
Multe bugete, lucrări sau servicii sunt scoase la licitație de companii (așa-numitele „pitch-uri”) care sunt câștigate de firmele care dau șpagă. Mai clar: furnizorul dă bani beneficiarului (directorului general, directorului de achiziții sau altui decident) pentru a câștiga bugetul. Numeroși oameni de afaceri din România consideră această șpagă cât se poate de normală: „e un business privat, între doi parteneri privați, nu se fură de la stat!”.
Numai că atribuirea bugetelor pe criterii imorale - adică pe șpagă -, chiar și în afaceri private, generează o falsă concurență. Nu câștigă firma cu cel mai bun proiect, ci compania care oferă șpagă. Un mediu de afaceri în care bugetele se câștigă pe șpăgi este profund imoral.
„Căsnicia” dintre un beneficiar (șpăguit) și un furnizor (șpăguitorul) se răsfrânge, inevitabil, asupra afacerii și, în final, asupra consumatorilor, prin creșterea prețului final. Beneficiarul nu va avea niciodată curajul să refuze produsele sau serviciile furnizorului - oricât de proaste ar fi acestea - pentru că „șpaga își spune cuvântul”. Nu te pui cu șpaga când vine vorba de calitatea produsului. Șpaga e grea!
Dar să nu generalizăm, să nu aruncăm cu pietre! În mediul de afaceri autohton există și destule companii, mari sau mici, care nu dau șpagă ca să câștige ceva de la alți privați. Acestea strâng din dinți și caută clienți onești pentru care să muncească. Din astfel de întâlniri se nasc afacerile sănătoase. Deseori însă, grupul celor care nu dau șpagă se împiedică de bolovanul de sub preș - mai ales la licitații. Atunci, privatul onest se retrage discret, frustrat de nedreptate.
Într-un mediu de afaceri sănătos, o companie se angajează la un client ca să-i ofere cele mai bune produse sau servicii posibile, la cele mai mici prețuri. Acest angajament moral și profesional dă bine în interviuri, la seminarii și la reuniuni de afaceri. În realitate, în România, șpaga din privat nici nu există. Sau... se practică, dar nu se recunoaște.
Mediul de afaceri trăiește cu acest paradox: șpaga din privat nu există, dar se practică. Bani să iasă!
Foto ilustrativ: Shutterstock
