Secretul la români. Vlad Voiculescu nu e trădător dacă a dezvăluit sediul vreunei case conspirative, ci e tâmpit ăla care a stabilit centru de vaccinare acolo
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Totdeauna, în România pre și post 1989, așa-zisele secrete de stat au ascuns măgării mai mari sau mai mici. În cazul scandalului apărut după publicarea de către Ministerul Sănătății a datelor despre vaccinare vorbim despre niște găinării, scrie jurnalistul Patrick André de Hillerin într-un comentariu în Libertatea. Esențialii în uniformă, esențialii cu grad, și-au secretizat soacrele vaccinate peste rând.
În 1993, Academia Cațavencu dă un soi de lovitură de presă și publică efectivele armatei terestre a României, incluzând numărul de militari de profesie, recruți, număr de tancuri, tunuri, camioane și așa mai departe. Scandal. Reacționează în aceeași tonalitate revista „România Mare” și emisiunea Pro Patria, realizată la TVR de Ministerul Apărării Naționale.
Colonelul Valeriu Pricină și maiorul Benone Neagoe, cei doi realizatori ai emisiunii, dedică întreaga oră a emisiunii săptămânale trădării de neam și țară realizate de revista de satiră politică. În redacție se râde mult pe seama celor doi propagandiști militari, căci informațiile sunt obținute din surse publice.
După câteva săptămâni scriu eu însumi un alt material, cu efectivele aviației militare românești. Din nou, numărul personalului militar, numărul și tipul avioanelor, alte echipamente care aparțin de aviația militară. Din nou scandal, din nou înfierare patriotică în „România Mare” și la emisiunea domnilor Pricină și Neagoe.
După încă o săptămână publicăm și sursa informațiilor: o publicație franțuzească, lunară, cu specific militar, care analiza armatele lumii, folosind informații publice furnizate de NATO.
„Dușmanul”, ai cărui agenți devenisem în reacțiile vituperante ale colonelului Pricină sau ale lui Vadim Tudor nu-și lua informațiile despre armata română din Academia Cațavencu. Le avea deja, uneori puse la dispoziție chiar de România, în efortul său de rupere de trecutul alături de Pactul de la Varșovia și de apropiere de NATO.
Marile secrete pe care le apărau ostașii noștri televizuali cu pieptul dezvelit în fața camerei se găseau pe tarabele de la Piața Romană sau Piața Universității, printre casetele pirat ale începutului de libertate post-comunistă.
În 1995, în raportul anual de activitate, Serviciul Român de Informații se plânge parlamentarilor de faptul că întâmpină dificultăți în desfășurarea activității sale din cauza materialelor apărute în Academia Cațavencu și în alte câteva publicații. Dar Academia Cațavencu este singura menționată nominal, ca vârf al acestui complot perfid care timorează lucrătorii Serviciului prin dezvăluirea unor informații secrete.
Informațiile secrete erau, de fapt, anchete despre corupția din interiorul Serviciului, despre operațiuni de poliție politică îndreptate împotriva societății civile și a presei, interceptări și filaje ilegale și multe altele de același calibru.
Imaginea ditamai serviciului secret, cu peste 10.000 de angajați, care tremură în fața unei redacții cu zece ziariști, care-și atârnă mai multe cușme pe metereze, ca în „Sobieski și românii” a lui Negruzzi, ca să pară mai mulți, este una dintre cele mai hilare pe care am întâlnit-o în întreaga mea carieră în presă.
Prin 1998, după câteva zile de seminar despre relațiile interetnice, așteptăm avionul pe micuțul aeroport din Târgu Mureș. Clădirea e veche, înghesuită, nu oferă pic de confort.
Cum avionul întârzie, iar sala de așteptare de după controlul de securitate e neîncăpătoare, primim cu greu permisiunea să ieșim din clădire, spre pistă. Fascinat de oile care pasc la câțiva centimetri de pista aeroportului, președintele american al fundației care a organizat seminarul își scoate camera și începe să filmeze. O doamnă între două vârste, șefa dispozitivului de securitatea al aeroportului, se repede spre american, urlând.
Nu are voie să filmeze locul acela strict secret. Hai, a fost drăguță cu noi, ne-a lăsat afară, dar asta le întrece pe toate. Acum, americanul ăsta vrea să spioneze obiectivul și să ducă filmările la CIA. Doamna arată ca Ana Pauker într-un moment de furie și traducerea merge greu, pentru că nu se oprește din vorbit. Profesorul american ar vrea să-i spună că nimic din ce se află acolo nu poate constitui un secret pentru SUA. Nici oile, nici cele două șenilate ruginite care îndreaptă inutil niște mitraliere antiaeriene spre cer. Dar nu apucă.
După câteva săptămâni, primesc la redacție un plic impresionant. Din el scot un bilet și niște fotografii A3 în care se vede foarte clar, fotografiată din satelit, „Ana Pauker”, patrulând țanțoșă în preajma pistei aeroportului din Târgu Mureș. Rugămintea așternută în bilet este să-i transmit cumva imaginile doamnei, poate înțelege cum stă treaba cu secretele. Specializat în problemele Uniunii Sovietice și ale Europei de Est și colaborator al CIA în perioada Războiului Rece, americanul și-a păstrat destule conexiuni pentru a putea obține fără efort astfel de imagini „strict secrete”.
Suntem în 2021, cu peste două decenii mai departe de aceste trei întâmplări din secolul trecut. Dar mentalitatea a rămas aceeași.
Nu există absolut nicio diferență de mentalitate între Valeriu Pricină, Benone Neagoe, România Mare, timorații din SRI, „Ana Pauker” și generalul Ciucă, colonelul Gheorghiță, Florin Cîțu și toți cei care au sărit în apărarea mărețelor secrete de stat chipurile dezvăluite de Vlad Voiculescu și de echipa sa.
Totdeauna, în România pre și post 1989, așa-zisele secrete de stat au ascuns măgării mai mari sau mai mici. În cazul de față vorbim despre niște găinării. Esențialii în uniformă, esențialii cu grad, și-au secretizat soacrele vaccinate peste rând. Nu era niciun secret că așa se va întâmpla.
Nu Vlad Voiculescu este trădător al intereselor naționale dacă a dezvăluit sediul vreunei case conspirative a serviciilor, cum se vorbește „pe surse”. Tâmpit e ăla care a stabilit un centru de vaccinare pentru esențiali cu vipușcă într-o casă conspirativă.
Toți esențialii ăștia și rudele lor poartă asupra lor, 24/7, unele dintre cele mai performante dispozitive de detecție și supraveghere: telefoanele mobile. Toți ăștia care se cred protejați de apartenența la o instituție de forță uită cum a murit liderul cecen Djohar Dudaev, lovit de o rachetă ghidată de chiar semnalul telefonului său mobil. În 1996, nu în 2021.
Ceea ce s-a întâmplat zilele astea, după publicarea de către Ministerul Sănătății a datelor legate de vaccinare și de testare, este încă o dovadă că, în secolul nostru, parafa „stric-secret” nu are rolul de a ascunde o informație de un inamic real sau imaginar, ci de propriul popor. Sau, poate, în ochii liderilor noștri, poporul este cel mai de temut dușman?
