Și ce faci când o dai în bară? Un articol despre depresie ca rușine și asumare
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Unul dintre cei mai proeminenți activiști din România, care de un deceniu ajută copiii din cartierele defavorizate ale Bucureștiului, Valeriu Nicolae a scris pentru cititorii Libertatea un text intim despre cum se simt și cei mai optimiști și mai neînduplecați oameni, atunci când au momente de cădere. E un exercițiu de sinceritate și o incursiune în ceea ce, de regulă, nu recunoaștem: vulnerabilitățile noastre.
De obicei, știu ce am de făcut. Experiențele dese au creat rutine de vindecare a prostiei. O boală care am acceptat că cel puțin la mine este incurabilă.
Îmi dau un pic de timp să îmi plâng de milă, apoi mă adun de pe jos și mă uit cum am ajuns să o dau în bară pentru a evita repetarea.
Îmi amintesc că am o superexperiență la făcut cucuie, marea lor majoritate deloc necesare, și că am mai învățat ceva. E drept că aș fi putut învăța fără să mă fac de tot râsul, dar asta mi-am mai spus-o și nu a funcționat. E probabil să am ceva sămânță reprimată de sado-masochist, că doar tata bea orice, de la pufoaică la spirt medicinal.
Mama avea un tratament drastic la scuze, făcălețul, așa că instinctul de a găsi explicații de orice fel a fost permanent inhibat de posibilitatea de a avea curul vânăt. Am descoperit cu oarecare uimire că îmi pasă mai mult de curul meu decât de ego pe la 12 ani, după ce m-am lăudat că am luat un 10 la română.
Mama m-a întrebat la ce am luat un 10. I-am spus că la o poezie. M-a întrebat poezia. Nu am știut-o. Cur vânăt. Nu era prima oară, dar atunci ceva s-a modificat în cap și am devenit foarte bun la a evita făcălețul.
Dar ce faci când o dai în bară de se rupe cam totul în tine? Sau cazi într-o hazna? Mai ales când deja ai ajuns un pic prea sus.
Experiența asta este diferită, căci imediat după ce te trezești din coșmar nu prea funcționează nici măcar funcțiile de bază bine.
Sunt probleme cu respiratul, cu mersul și mai ales cu privitul oamenilor în ochi
Apoi urmează momentul în care te gândești, oarecum melancolic, cât de bine ar fi prins un cur vânăt. Sau zece. Câteodată și 100 ar fi fost mai bune decât senzația asta de gol absolut în piept și dureri în toate cele. Scuzele nu merg nici ele, că doar nu te-a obligat nimeni să te apuci să fugi cu toate puterile spre poartă și să ai încredere că nu ești chior sau nu aluneci. Chiar dacă te-au ajutat și alții să aluneci sau să chiorăști, tot acolo ești.
Ca orice om inteligent, te gândești că ai fi putut investi deștept tot timpul ăla irosit aiurea pe Facebook și pâna acum poate ai fi rezolvat problema găurilor de vierme și întoarcerii în timp. Mai tragi o porție țeapănă de plâns de milă și înjurat nenorociții de Newton, Bohr și Einstein care, deși mult mai deștepți ca tine, tot au pierdut timp aiurea cu alchimie, optică și gagici.
Începi să contemplezi posibilitatea unor scuze sofisticate, dar spectrul maică-tii furioase nu te lasă. Decizi să te scuturi de tot căcatul, noroiul sau praful și să te ridici. Nu merge deloc. Îți dai seama că o să cam fii nevoit să te târești un pic până când o să te ajute cineva. E mai ușor când sunt doar chestii fracturate și noroi. Când e vorba de căcat, e mai complicat, căci nu prea se strânge lumea să te ajute din cauza putorii. Bine, e drept că țara e plină de vidanjori, dar dacă nu ești dus cu pluta îți dai seama că o să fie mai greu cu ajutorul și că ar fi bine să încerci să te descurci singur până la primul duș. Unul rece nu ar strica.
O să doară țeapăn, dar îți păstrezi cât de cât ce a mai rămas din demnitate. Iei fiecare etapă pe rând și te concentrezi pe partea de supraviețuire.
Câteodată o să doară foarte tare, dar dacă doar stai în pat protejat de cei care te iubesc o să devii cel mult o povară și pentru tine și pentru ei. Așa că trebuie să ieși în lume.
De fiecare dată când o să mergi, când o să vorbești, când o să te vezi o să doară. O să accepți că ai fost un bolovan și le vei cere scuze celor care au alergat pe lângă tine ca orbii.
Scuzele sunt o chestie foarte importantă în vindecare, altfel riști o boală foarte, foarte grea de care suferă cea mai mare parte a clasei noastre politice vechi și noi. Sociopatia.
Nu o să mai fii la fel de frumos, de minunat și mai ales de deștept ca înainte, dar cei care te îndrăgesc o să treacă pesta asta. Nu poți nici să te dai martir, că riști o hazna din care nu o să mai ieși nicicând sau boala de mai sus. O să reînveți să trăiești fără a fi la fel de popular ca înainte și o să ai mai puțini pupători în fund - lucru foarte plăcut, dar dăunător pe termen mediu și lung.
Cel mai grav este să nu îți dai seama că te-ai rupt sau că ești în hazna și să continui să acționezi ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Este tare greu de acceptat, dar la o fractură atât de gravă probabilitatea de a mai juca este mică, iar probabilitatea de a fi noul Gică Hagi așa cum îți doreai sau promiteai a cam dispărut, cel puțin pentru câțiva ani.
E foarte posibil să nu mai îți revii nicicând dacă nu pricepi că ești într-o criză.
Și cel mai grav este că o să pierzi respectul celor care făceau tot ce puteau să te ajute să fii ceea ce doreai tu să fii.
![A aruncat toate hainele la 60 de ani! Salma Hayek s-a scăldat goală pușcă în ocean: «60 și recunoscătoare» [15 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/rkek9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL055dEY3MU9FaHlrVFpONU54dkdhdVZ1Z3dkZlJKcU5XNjNQQkdhM2kuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
