Capcana excepției șiite. De ce nu ne putem imagina prea ușor Iranul postbelic 

Mica problemă a revoluțiilor e că generează (în genere) un război civil, lăsând generațiilor următoare povara unei fracturi aproape nevindecabile, fie o deziluzie sângeroasă (în etapa în care stihia revoluționară își devorează copiii, așa cum s-a întâmplat în Franța iacobină sau în teroarea stalinistă din 1937-1938). Mai binele promis se preface – imediat sau furtiv – într-un coșmar ireparabil. Iată o lecție pe care nimeni – stat, societate, cultură determinată – n-a învățat-o cu adevărat. Există încă, pe mai toate meridianele, convingerea că ieșirea violentă dintr-o fundătură istorică e deopotrivă posibilă și necesară. 

Am vizitat odată Iranul și am descoperit, într-un muzeu-buncăr, amenajat în subsolurile Băncii Naționale, tezaurul dinastiei Pahlavi (tatăl și fiul). O dinastie de militari laiciști din fruntea unui regim autoritar butaforic, prezentat drept reîncarnare triumfală a vechii glorii persane. Tezaurul nu conținea însă recuzită teatrală de carton și cositor, ci sute de kilograme de aur și zeci de mii de pietre prețioase, ca într-o peșteră a lui Ali Baba. Fascinația veche orientală pentru tot ce sclipește (mai orbitor poate decât soarele deșertului) se declina aici în artefacte de opulență sardanapalică. Glob pământesc din aur masiv, pe care oceanele sunt marcate cu lapis-lazuli și continentele se conturează în șiruri de smaralde, rubine, safire. Până și o apărătoare cabalină de muște era executată la aceleași standarde de onirică opulență. 

Mă întreb sincer dacă la încheierea războiului din Iran (și sub presiunea lui) se va crea o majoritate critică în stare să decidă revenirea prințului Reza Pahlavi pe tronul de pe care părintele său a fost dat jos, fugind în exil. Nu avem sondaje de opinie fiabile, ci mai curând estimări care sugerează că sprijinul pentru restaurația dinastică nu depășește 30-40%. Și asta spune două lucruri: că trecerea a aproape cinci decenii de la destituirea șahului nu a estompat complet în memoria colectivă amintirile ostile ale celor mai mulți. Și că nu există în comunitatea acestei națiuni de aproape o sută de milioane de persoane (în majoritate tinere) un minim consens privind modelul politic postbelic. 

Dacă Ucraina încheie războiul (cu prețul unei temporare, dar acceptate mutilări teritoriale) știm cu siguranță că majoritatea zdrobitoare a ucrainenilor își doresc democrație liberală și ancorare euroatlantică, adică pași rapizi pe urmele statelor vecine precum Polonia și națiunile baltice, fericit și spectaculos dezvoltate în virtutea direcției pro-occidentale. Nu același lucru se poate anticipa în cazul Iranului. În fond, regimurile politice pro-occidentale din statele golfului sunt autocrații patrimoniale sau chiar teocrații, ca în Arabia Saudită (care găzduiește locurile sacre ale islamului). Însă conducătorii petromonarhiilor au ales dezvoltarea, investind în companii globale, transformându-și orașele în oaze de cultură, arhitectură futuristă și afaceri pe picior mare. Nu s-au jenat să plătească gras tehnocrați occidentali din toate domeniile și nici să cloneze universități din Ivy League sau chiar Luvrul! 

Iranul ayatollahilor a ratat acest pariu: cum să împaci clerocrația cu prosperitatea economică și investițiile în industrii de avangardă, de la AI la finanțe și companii digitale, pe un fond de achiziții militare de top, made in U.S.A. Teologia „imamului ascuns”, care așază regimul pe baze milenariste, aroganța clasică a persanilor „arieni” față de arabii semiți și nevoia de a controla o populație mult mai mare decât cea din statele vecine au conlucrat nefast la perpetuarea unui regim represiv și izolaționist, care renunță la orice formă de soft power pentru a-și proiecta forța într-o rețea aservită de organizații teroriste. 

Din perspectiva lipsei asumate de perspectivă, Iranul actual seamănă cu fundătura rusească a putinismului: prea mare ca să se alinieze docil, insuficient de puternic pentru a fixa tendințele urmate de alții. La mijloc se manifestă și „blestemul resurselor”, căci ambele țări au amânat nepermis tranziția spre o economie post-industrială, bazându-se comod pe abundența unor bănoase exporturi de petrol și gaze. 

În Asia, spre care înclină ambele puteri electrocutate de sancțiuni internaționale, numai China a reușit să combine ambiția neo-imperială cu modestia menită să adoarmă vigilența competitorilor. Surâsul teatral afișat de mandarinii Orașului Interzis s-a dovedit până acum o pârghie geopolitică mult mai inteligentă decât revizionismul „mesianic” al Rusiei postsovietice și antisemitismul iranian, obsedat de marele „Satan” de la Washington. Apropo: iranienilor le va fi cu atât mai greu să-și aleagă direcția de după război, de vreme ce nici americanii nu par să aibă o idee prea clară. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE