România celor trei cărări. Cum putem să menținem direcția corectă pentru țară într-un climat geopolitic furtunos
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cine sunt actorii politicii noastre externe se cam știe. Ochii publici se îndreaptă cu precădere asupra președintelui republicii, însărcinat prin Constituție să fixeze priorități și să le dea substanță prin reprezentarea statului în afara țării. Drepturi și obligații de reprezentare externă are, desigur, și premierul în funcție, numai că titularii de la Palatul Victoria s-au rezumat îndeobște la exercițiile impuse, căutând a nu eclipsa lucrarea externă întreprinsă prin șeful statului. A rezultat din practică doar o anume specializare economică, tipică pentru raza de acțiune guvernamentală.
Pot presupune că primii noștri miniștri aveau destule pe cap și vedeau că legea fundamentală adoptată după 1989 ne-a dăruit o republică semiprezidențială. Numai V. Ponta (pe urmele unui A. Năstase) s-a arătat concurentul obraznic al președintelui de atunci, căutând să-i ia locul în Consiliul European (și cu speranța că-i va succeda în suprema magistratură).
Practica a încetățenit, așadar, primatul președintelui în politica externă: el numește și recheamă ambasadorii. El primește noii șefi de misiune pentru prezentarea scrisorilor de acreditare și oferă o recepție anuală pentru corpul diplomatic instalat la București. El (sau ea, când va fi să fie) prezidează CSAT, unde se validează direcțiile strategice și tot președintele este cel care reprezintă statul în forumurile europene și atlantice. Președintele ține cont de analizele și sugestiile consilierului său de politică externă, eventual însoțit cu un sfetnic pentru afacerile strict europene. Tandemul de bază rămâne acela dintre președinte și ministrul de externe. O relație, în general, funcțională, cu trista excepție a situațiilor de „coabitare”, în care președintele nu mai dispune de o majoritate parlamentară.
Tehnic vorbind, ministrul de externe este șeful diplomației. Aș spune mai curând că este șeful diplomaților (și al corpului consular), pentru că el nu are căderea de a sfida voința prezidențială, tradusă în discursuri programatice și acțiuni deja oficiale. Un bun ministru de externe nu e totuși simplul executant care nu iese din instrucțiunile prezidențiale: el ajută țara dacă îl poate uneori convinge pe titularul de la Cotroceni să accepte niște nuanțe, să distribuie anumiți bemoli sau, dimpotrivă, să îngroașe vocea în jurul unor teme unde mai e loc de câștig național. Și reciproca e valabilă: bun președinte e acela care, dacă ministrul său îi pune pe masă argumente solide, știe să le preia, chiar dacă asta implică o modificare a propriilor inerții.
Voi nota încă o particularitate a scenei interne de politică externă: fiind nou stat membru UE, mai toți membrii executivului participă la consilii sectoriale unde iau (sau nu...) un mandat din partea MAE. Nu avem, din păcate, o regulă: când un ministru de linie e solid în partidul de guvernământ (sau când, cum e cazul acum, titularul de la Externe e trimis de un partid dintr-o coaliție mai largă), e posibil ca acela să meargă la Bruxelles, solicitând doar avizul formal al MAE (care află ce s-a discutat la diverse reuniuni mai curând prin reprezentanța lui permanentă din capitala comunitară). Cert este că, în potențiala federație europeană, toate aceste politici sectoriale au devenit factual subiecte de politică internă.
Am făcut precedenta recapitulare instituțională pentru a reaminti că politica externă e croită într-un cerc relativ mic, vag influențat de dezbaterile din spațiul public, deși președintele Nicușor Dan pare (în premieră și ca fost ONG-ist) mai deschis spre semnalele din societatea civilă decât vor fi fost predecesorii săi. Foarte bine: e vorba despre un binevenit reflex democratic. Și asta cu atât mai mult cu cât, pe fondul turbulențelor din relația euroatlantică și al relativului succes electoral repurtat de partidele „suveraniste” (deci eurosceptice), nu mai avem un consens automat asupra politicii externe.
Dimpotrivă: se luptă în arena dezbaterilor trei (e mult spus) doctrine greu de armonizat. Cotroceniul și MAE susțin că relația euroatlantică va supraviețui crizelor generate de MAGA și „hegemonia prădătoare” practicată de Donald Trump: se cuvine și putem păstra relații la fel de substanțiale și fluente cu partenerii din UE și cu SUA.
Din zona politică liberală și progresistă se aud tot mai apăsate cereri de decuplare euroatlantică și acțiune pro-federală în cadrul unei Uniuni Europene care devine ultima frontieră strategică a României în noul context geopolitic.
În fine, zona „suveranistă” declară că UE e slabă, irelevantă și condamnată la comandă americană, recomandând simultan totala subordonare față de Washington și revenirea la politica-giruetă (la X capete) moștenită din cealaltă Epocă de AUR (ceaușistă).
Pe prima linie merge, să spunem, Mark Rutte, un acrobat desăvârșit (și poate un realist pragmatic). Pe linia B merg cu precădere Merz și Macron, secondați de Tusk și parțial de scandinavi. Pe linia lui Simion & compania se înscriu (din spațiul european) Ungaria, Bulgaria și Kosovo, adică aceia care au semnat pe loc adeziunea la redundant-eclecticul Consiliu pentru Pace imaginat de președintele american. Lor li se adaugă, desigur, un întreg pluton de regimuri dictatoriale, bucuroase să-și disimuleze derapajele sub tichia MAGA.
La scara și puterile țării noastre, linia pe care merge președintele Nicușor Dan (secondat de premierul Ilie Bolojan) mi se pare cea mai judicioasă. Facem tot ce putem și cu americanii, dar avem grijă să nu pierdem trenul european, transformat de trezirea strategică franco-germană (& britanică) într-un TGV. A evita deciziile unilaterale nu înseamnă a ne pierde busola intereselor imediate: dacă geografia determină istoria, e bine să nu uităm că, înainte de orice, suntem europeni.
