Viitorul e în spatele nostru: Zece ani fără Leo

În 1843, scoțianul David Octavius Hill (un pionier al fotografiei) s-a tras în poză împreună cu fetița lui, Charlotte, care avea un an-doi. Pentru că pe atunci timpul de expunere era mare, Hill îi ținea capul cu mâna, ca să nu se miște și să-i strice poza. Azi toată lumea vede în gestul lui Hill iubirea paternă și spune că tatăl încerca să-și apere puiul de ravagiile timpului, dar fotografia a avut într-adevăr ceva premonitoriu.

Charlotte a murit tânără, pe la 20 de ani. Hill n-a putut s-o apere, dar a păstrat-o copil, într-o fotografie ca o cochilie. 

Am dat peste această poză cu câteva zile înainte să se împlinească, pe 9 aprilie, zece ani de la dispariția lui Alex Leo Șerban – Leo, cum îi spuneau prietenii. Zece ani care au trecut incredibil de repede. 

Omul cu prieteni

Pe 28 iunie 2021, Leo ar fi împlinit 62 de ani. Nu mai știu care dintre prietenii lui a zis că nu și-l poate închipui pe Leo în vârstă, un moșuleț. Eu, când mai descopăr poze cu el, nu știu de ce mă gândesc: „Ce tânăr era!”, ca și cum Leo ar îmbătrâni acum în altă parte.

Recomandări

Medicii ieșeni vizați de o anchetă DIICOT privind traficul și consumul de droguri au fost antrenați și plătiți pe bani europeni. „Petreceau cu ușa-nchisă în timpul gărzilor!”

Cochilia e vie, textele sunt vii, Leo e pe-aici. 

În 2008 a scris de la Festivalul de la Veneția pentru Suplimentul de Cultură un articol-scrisoare (scrisoarea pentru mine era un pretext) care începea cu „Fată,” (mă suna la 8 dimineața și spunea invariabil: „Ce faci, fată?”, și acum îi aud vocea), unde scria despre filmul lui Agnès Varda, Les plages dAgnès, care-i plăcuse mult, și despre „cel mai frumos generic de film făcut vreodată”. Varda montase niște oglinzi pe plajă, iar membrii echipei se priveau în ele și își spuneau numele.

Câteva rânduri mai jos, amintindu-și de partenerul lui Varda, regizorul Jacques Demy, care murise în 1990, Leo scria: „ţi se rupe inima cînd tot pune oglinzi pe plajă şi te gîndeşti că el nu se mai poate privi în niciuna din ele…”

Leo a avut o groază de prieteni. Cred că e omul cu cei mai mulți prieteni pe care l-am cunoscut. Paradoxal, cred că era și cel mai discret. Îi plăcea cu lume, dar își proteja cu dinții propriul univers. 

Recomandări

Proteste de amploare împotriva lui Călin Georgescu în București, Cluj și Timișoara | VIDEO

Și-a pus în ordine amintirile

Era un introvertit expansiv. În orice caz, era omul care adormea cel mai repede. Într-un an, la Cannes, am împărțit același apartament. Vorbeam ce vorbeam și deodată Leo zicea: „Noapte bună!”, după care expira fericit și peste câteva secunde sforăia. 

Retrospectiv, cel mai mult m-a impresionat la el ordinea pe care și-a făcut-o în viață înainte să plece. Lucra la manuscrise în spital și a avut puterea să lase totul în ordine. Asta cred că ține de integritate și nu cred că o au mulți, chiar dacă își iau din timp hainele de înmormântare.

Printre altele, Leo știa că oamenilor trebuie să le lași amintiri frumoase, iar el – cu vanitatea pe care i-o admiram uneori ca pe un răsfăț de copil, ținea să rămână cum trebuie în amintirea celorlalți. Plecarea lui în Argentina, unde a locuit o perioadă și a lucrat la eseul despre Proust,  La planète Proust (Editura Non Lieu, Paris, 2013), a fost precedată în 2009 de o proiecție de rămas-bun – era și ziua lui de naștere, la Sala Elvire Popesco de la Institutul Francez. N-a văzut Parisul așa aniversare.

Recomandări

Vicepreședintele ANCOM Pavel Popescu cere suspendarea TikTok în România. Rețeaua socială ar putea fi interzisă până la terminarea anchetelor privind alegerile

Sărbătoarea de la Elvire Popesco

Sala a fost plină cu prietenii lui veniți să vadă Mon Oncle, de Jacques Tati, unul din filmele lui preferate. Firește, Leo a râs cel mai tare în timpul proiecției, iar după, la un vin sub umbrelele din curte (plouase intermitent toată ziua), oamenii povesteau despre numeroasele curcubeie văzute în drum spre cinema. Au trecut 12 ani și încă ne amintim ziua aceea ca pe una dintre cele mai frumoase amintiri cu Leo.

În articolul pomenit mai sus, scris de la Veneția, Leo se referea în treacăt și la Chris Marker, autorul „legendarului” scurtmetraj La Jetée (1962), care în filmul lui Varda „apare în spatele unui carton de pisică şi vorbeşte cu vocea distorsionată ca-n serialele pentru copii”. În foto-romanul (cum îi spune Marker) care a inspirat Armata celor 12 maimuțe (1995), dar mult mai frumos ca filmul lui Terry Gilliam, timpul e circular și eroul, care la începutul filmului e un copil ce urmărește pe esplanada Aeroportului Orly avioanele decolând, păstrând amintirea vagă a unui bărbat mort și a unei femei, revine la final pe aceeași esplanadă ca adult.

Dincolo de rama SF-ului, La Jetée vorbește în cadre statice alb-negru despre timp. Luat prizonier în al treilea război mondial, într-un Paris distrus, eroul e supus unor experiențe de călătorie în timp prin niște găuri care ar putea servi drept breșe pentru transportat cele necesare supraviețuirii. 

Prima călătorie o face în trecut, unde întâlnește o misterioasă femeie (cea din aeroport). „Sunt fără amintiri, fără proiecte. Timpul lor se construiește simplu în jurul lor, având ca singure repere gustul prezentului și semnele de pe pereți“, spune comentariul din off. 

Apoi e trimis în viitor, cu o misiune care e încununată de succes. Știind că urmează să fie eliminat, odată misiunea îndeplinită, alege să fie trimis din nou în trecut și revine pe esplanada aeroportului, la amintirea evocată inițial, fiind ucis sub ochii femeii. Amintirea morții era, de fapt, propria amintire de copil.

„I will never see you again!”

Nu știu de ce mi-am amintit filmul lui Chris Marker. Poate pentru că în el prezentul era o dimensiune izolată de trecut sau viitor, la fel ca o amintire, sau pentru că punea premonițiile și amintirile într-o relație neobișnuită. În 2009, când Leo a mers din nou la Festivalul de la Veneția, a fotografiat, printre altele, o oglindă cu ramă neagră pe care scria cu negru „I will never see you again!”. Sub oglindă era un buchet de flori albe. Printr-un misterios joc de oglinzi, la fel ca Jacques Demy, care nu s-a mai putut privi în oglinzile lui Agnès Varda, nici Leo n-a mai revenit la Veneția, iar în 2011 a murit.

Dacă filmul lui Chris Marker a luat naștere, ca un puzzle, de-abia la montaj, poate și coincidențele unei vieți nu capătă sens decât târziu, într-o ipotetică sală de montaj. Într-un text despre 2046, al lui Wong Kar-wai, film care îi plăcuse (textul e inclus în volumul De ce vedem filme, Editura Polirom, 2006), Leo îl cita pe cineast, care spunea: „Am adesea impresia că timpul curge invers: că viitorul este în spatele nostru”. 

Dar dantelăriile stilistice sunt vax. Sună frumos să spui că Leo a dispărut în propriul trecut, dar reascultându-i vocea într-o înregistrare la radio, rămâi mut la o întrebare simplă: Dacă spiritul lui atât de viu a supraviețuit cumva morții (altfel cum să se piardă?), ce s-a întâmplat cu vocea, cu felul cum rârâia cuvintele, cu râsul lui inconfundabil? Au trecut 10 ani și niciun răspuns. 

Ca un copil pe esplanada Aeroportului din Orly sau de oriunde altundeva, ne întrebăm de când ne naștem și până „predăm cazarmamentul“, cum spunea Luca Pițu: „Unde se duc oamenii când se duc?”. Și niciun film, oricât de bun, nu ne ajută.

Urmărește-ne pe Google News