Vreau să scap, să văd cum va fi lumea după pandemie. Curiozitate sau rugăciune?
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Aș fi putut să plec după ce aprinsesem trei lumânări pentru „Morți” și alte trei pentru „Vii”, dar am urcat treptele bine curățate. Îmi fac semnul crucii și deschid ușa. Intru și mă opresc la coloane. Mă dor picioarele de la plimbarea printre blocuri, prin piață, n-am reținut nici prețul la cartofi și nici la ciuperci, m-am săturat de prețuri, voi ajunge un fel de Mercurial de pe vremuri, prețurile cresc în fiecare zi, e inutil să le țin minte.
Rămân în picioare. Nu este niciun suflet. Numai sufletul meu. Liniștea adâncă mă înghite. E lumină. Parcă îmi vine să fug speriat de liniște și lumină. E trecut de prânz, nu mă uit la ora de la smartphone, ce tâmpenie ar fi să-l scot aici să văd cât e ora! Este o zi lucrătoare de la mijlocul săptămânii, oamenii sunt la muncă, nu-i nicio slujbă, eu n-am slujbă și nici chef de muncă.
Dacă tot am intrat aici, trebuie să mă rog. De aceea am venit, ca să mă gândesc la altceva decât la prețuri, numărul vaccinaților, numărul infectaților, numărul morților și al celor internați la ATI. Nu m-au gonit de-acasă acele numere pe care le aud zilnic la radio și la televizor. Am intrat pentru că așa am simțit, poate m-a chemat, poate m-a îndemnat îngerul meu păzitor spre liniște și lumină... Încetează cu raționamentele astea stupide!
Ridic privirea. Ar trebui să mă rog. Dar ce să-L rog? Să mă ajute, să-mi dea sănătate, da, da, sănătate, în primul rând, putere, puterea ca să le duc pe toate pe picioare și minte limpede... Mai bine, să mă ajute să nu-mi pierd mințile, să nu mă ramolesc. Parcă lumea s-a scrântit, dar eu nu vreau să mă scrântesc. Să mă rog pentru viața mea, cu mai puține dureri, cu mai puține chinuri. Sufletești. Să mă rog cum îmi vine. Pentru inspirație. Să-mi țină vie inspirația.
Hai, dom’le, cauți inspirația la biserică? Du-te la Biblioteca Națională și bagă-ți nasul în cărți! Am fost, e frig la bibliotecă, am dârdâit ca pe vremea lui Ceaușescu, cu paltonul pe mine, guvernanții își bat joc de cultura română, deși declară că o iubesc, în fiecare an, de ziua lui Eminescu, ce ipocrizie! Să bage căldură la caloriferele de la Biblioteca Națională și-apoi să-și declare iubirea lor pentru cultură! Am luat-o razna cu politica, tocmai aici, în biserică...
Degeaba privesc în sus, nu-mi vine niciun gând de rugăciune. Nici pentru mine, nici pentru „Viii” mei. Sănătate, putere... Caut niște lucruri firești, nu chestii originale! Pentru că n-am intrat în biserică la un concurs de rugăciuni originale și memorabile. Nu mă premiază Dumnezeu pentru originalitate.
Astea ne învață lumea de afară: fiecare să fie „deosebit”, „cel mai bun”, „cel mai frumos”, „cel mai tare din parcare”, „cel mai tare în clanță”, „buricul pământului”, „cu coatele ascuțite”, să-i ia dracu’ pe toți, Doamne iartă-mă! Ce mi-a venit să gândesc așa? Am ajuns ca pensionarii din autobuz, care își fac zeloși cruce când trec pe lângă o biserică și după aceea se ceartă, cine coboară primul, de ce stai în dreptul ușii?, fă-mi loc să cobor, boule!
Doamne, ține-mă în viață până la sfârșit!
Mai bine nu mă gândesc la nimic. Stau în picioare. Totuși, am un gând mic: vreau să scap, să văd cum va fi lumea după ce-o să se termine cu pandemia asta. E o curiozitate, nu o rugăciune în toată regula, o curiozitate micuță: Doamne, ține-mă în viață până la sfârșit! Când vom scăpa de pandemie. Trebuie să am răbdare pentru a-mi împlini curiozitatea. Am trăit în comunism, ne duceau la discotecă chiar în noaptea Învierii ca să nu mergem la biserică, am trăit în tranziție, cu inflația cât Casa Poporului, martor la mineriade și la tunuri financiare și bancare, m-am bucurat la intrarea în UE, înghițind o grămadă de promisiuni și directive, uite că am prins și pandemia! Am obosit, Doamne! Mă dor picioarele, dar mai tare mă doare creierul, am obosit rău, Doamne! Dar n-am venit ca să mă plâng. Oamenii plâng la psihoterapeut, la rude și la prieteni. Își șterg ochii și nasul cu șervețele. Asta e de când lumea pe pământ: unii plâng, alții vând batiste. (Am auzit asta pe undeva? Îmi place.) Oboseala mi-a intrat în oase și în suflet. Sunt istovit, Doamne! Și de-atâta oboseală, am devenit nerăbdător cu viața mea: când se va termina cu pandemia asta? Hai, repede, mai repede! Dați mai repede din pedale, băgați cărbuni! Dați paginile de-a valma din cartea vieții, apăsați pe butonul speed, să se sfârșească, pentru că nu mai am mult de trăit, vreau să scap, vreau să trăiesc!
Ar fi mai bine să plec. Cobor treptele, o iau fără să mă gândesc pe o străduță și ies în bulevard.
- Uite, au deschis o farmacie nouă! mă tulbură glasul de sub mască al unui bătrân, care se ține de un cadru metalic.
Strigă singur, repetă tare, cu ochii luminați de sub căciulă, de parcă ar fi descoperit America: au deschis o farmacie! Mă uit la oamenii care așteaptă să intre distanțați în farmacie: da, farmaciile sunt pline, mai pline decât bisericile într-o zi lucrătoare.
Încerc să mă concentrez la descoperirea bătrânului care își târâie cadrul: am ceva de luat de la farmacie? Niște analgezice, niște vitamine? Măcar o periuță de dinți? Mă așez la coadă cu o speranță: găsesc eu ce să cumpăr până îmi vine rândul.
