Vrem spitale, nu documentare!
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Precizare de la Cătălin Tolontan: ”Rubricantul ziarului, Patrick Andre de Hillerin, a trimis această opinie ieri, spre publicare. Am citit articolul și nu sunt de acord cu părerea lui, din foarte multe puncte de vedere. O găsesc populistă. Printre altele, pentru că PAH face o confuzie între rolul statului de a finanța arta și menirea imaginară a artei de a satisface nevoile statului. În toată lumea civilizată, există fonduri culturale din care statele finanțează filmele, teatrele, cărțile, necerându-le să joace rol de antibiotice. Altul e înțelesul artei în societate, altceva dăruiește ea oamenilor. Am citit articolul, nu sunt de acord cu judecata de valoare din el așa că îl publicăm. Pentru că libertatea de exprimare face inima unei societăți să bată în continuare. Ca și arta.”
La Roche-sur-Yon este un orășel francez înființat de Napoleon Bonaparte în 1804, pe post de ghimpe în inima monarhistei Vendée, ce refuza să i se supună. E plasat undeva între Nantes și La Rochelle. Dacă te uiți cu neatenție pe harta Pays de Loire, e posibil să ratezi la prima trecere La Roche-sur-Yon, așa cum, dacă te uiți între Tecuci și Vaslui e posibil să ratezi, la prima trecere, Bârladul. Și, culmea, Bârlad are o populație mai mare cu 2.259 de locuitori decât La Roche-sur-Yon (55.837 față de 53.578).
Se întâmplă, totuși, să știu atâtea lucruri despre La Roche-sur-Yon pentru că de acolo mă trag, cumva. Nu-mi este rușine că am rădăcinile apropiate într-un orășel mai mic decât Bârladul. Sunt un provincial, da. Așa cum era și Charles Abel Célestin de Hillerin de la Groix, conte de Préssec, stră-străbunicul meu patern, cel care ne-a adus pe toți aici, pentru a se întoarce acasă, în La Roche-sur-Yon, când s-a prescris falimentul. Noi am rămas îndrăgostiți de țara asta și de oamenii ei onești. Și de ăia mai puțin onești, dar suntem mai puțin îndrăgostiți de ei.
Mic, La Roche-sur-Yon, mic, dar vioi ca orășel. Azi are nu mai puțin de 7 săli unde se pot face proiecții de filme, se pot organiza concerte, se pot da spectacole de teatru. Cea mai mică dintre aceste săli are 100 de locuri. Are Bârladul așa ceva? Cu siguranță nu. Poate de aia, de zece ani, La Roche-sur-Yon are și festival internațional de film, iar Bârlad încă nu are, în ciuda celor 2.259 de locuitori în plus.
E prestigios festivalul internațional de film de la La Roche-sur-Yon? Păi, este, trebuie să fie. Doar este un festival internațional de film în Franța. Nu e ca și cum ai intra în Franța, ai coborî de pe autostradă și ai da de un festival de film. Deși așa e.
În fine, scuzați-mi lunga introducere, voiam să vă familiarizez cu atmosfera și cu locurile. Superbe, de altfel. Îl înțeleg perfect pe Alexander Nanau că și-a înscris filmul în competiția acerbă și prestigioasă a Festivalului Internațional de Film din La Roche-sur-Yon. Sigur că a suferit mult în culise, a făcut cu greu față tensiunii, l-a ars așteptarea, dar putea să iasă din când în când din sală, să se uite la peisaj și să se calmeze. Mai ales că toamna târzie în Țara Loarei este mai blândă decât în România.
Oricum, a meritat. După ce a rulat în fața a maximum 697 de spectatori (aceasta este capacitatea maximă, adunată, a celor trei săli în care, pe 18, 19 și 20 octombrie a rulat filmul: Le Concorde, maximum 200 de persoane, Le Cyel, maximum 297 de persoane, Le Théatre, maximum 200 de persoane), “Colectiv“, filmul lui Alexander Nanau despre tragedia de acum 4 ani, a obținut “Premiul Special al Juriului”.
Jos pălăria. “Premiul Special al Juriului“ la Festivalul Internațional de Film din La Roche-sur-Yon este o performanță pe care cinematografia românească n-a mai atins-o până acum și, probabil, n-o va mai atinge nici de acum înainte, dacă are puțin obraz.
Între 5 septembrie 2019, când a avut loc premiera mondială, și 20 octombrie 2019, când a primit prestigiosul anterior amintitul premiu, filmul “Colectiv“, însoțit de realizator și, probabil, de încă niște alți oameni, a zburat de la Veneția la Toronto, de acolo la Zürich și, în final, spre La Roche-sur-Yon. A zburat, s-a cazat, a mâncat, s-a plimbat pe covorul roșu, și-a făcut poze, a ciocnit pahare de șampanie și cine mai știe câte altele. Bravo lui, bravo lor! Așa se face.
Doar că multe dintre victimele accidentului tragic de la Colectiv nu au avut banii necesari să zboare dintr-un spital românesc până la Viena, măcar. Iar Viena este mult mai aproape de București decât oricare dintre locurile pe unde s-a plimbat filmul.
Da, veți spune, da, dar victimelor trebuia să le plătească statul acest transport în timp ce…
În timp ce ce?
Statul, de exemplu, era mai preocupat să plătească pentru realizarea documentarului despre victime.
850.000 de lei a primit domnul Nanau, prin Alexander Nanau Production, numai de la Centrul Național al Cinematografiei din România.
Doar pentru participarea filmului la festivalul de la Toronto CNC a mai acordat un “sprijin financiar nerambursabil” de 12.000 de lei.
Mă opresc aici cu documentarea sumelor plătite de statul român, adică de mine, de tine, de ea și de el, pentru gloria și nemurirea cinematografică a lui Alexander Nanau. Oricum, deja mi se pare o sumă enormă.
12.000 de lei pot acoperi orice. De obicei însă, acoperă taxele de înscriere în festival, biletele de avion, cazarea, masa… Bietul film. Nu se putea trata în țară ce avea el, a fost nevoit să zboare până la Toronto, cu tot cu însoțitori, pentru că sistemul este la pământ, iar sălile din România sunt pline de infecții intracinematograficești.
După tragedia de la Colectiv s-au strâns milioane de lei pentru ajutorarea victimelor. Multe milioane. Știți cum s-au strâns banii ăștia? Da, au existat și donatori care au dat sume mari, dar nu de acolo vine grosul. Grosul vine, ca de obicei, de la cei mulți care dau câte puțin. De la oameni sfâșiați de durere, empatici, care uneori își rup de la gură 2 euro, cât înseamnă un “SMS cu textul Colectiv“, pentru a ajuta. Pentru unii dintre ei, 2 euro înseamnă pâinile pentru mai multe zile. Sper că știți asta, sper că nu trăiți pe altă planetă.
Bine că pentru prezența la Festivalul de Film de la Toronto a domnului Nanau și a filmului său n-a fost nevoie de colectă publică, de teledon. A fost suficientă doar hotărârea numărul 274/26.09,2019 a Consiliului de Administrație al CNC și s-a rezolvat. Dacă unii dintre supraviețuitorii inițiali ai tragediei de la Colectiv ar fi știut cât de ușor e. Dacă ar fi știut că la CNC se obțin atât de ușor bani pentru transportul peste mări și țări, poate că ar fi trăit și azi.
“Zguduitor”, “cutremurător”, “te trezește brutal la realitate”. Asta citesc, din 5 septembrie încoace, despre filmul domnului Alexander Nanau. Băi, unde e? Vreau să fiu zguduit, cutremurat, trezit la realitate. Dar nu pot să văd filmul. Sau trebuia să merg și eu la Veneția, la Toronto, la Zürich sau în La Roche-sur-Yon pentru a putea fi zguduit, cutremurat etc.?
Secții de vizionare pentru plătitorii din țară nu se fac? Nu, ai? Bine, scuze că am îndrăznit să întreb. Să așteptăm să-și termine filmul periplul festivalier și, poate, după aia…
Mă uit la sumele astea și nu-mi vine să cred că ele există. Umblu pe lângă industria asta de multă vreme și începe să mi se aplece. Sunt mulți bani, mulți bani publici, gestionați prost și ipocrit. Aș vrea să citesc, cinci minute după publicarea acestui text, că Alexander Nanau și-a donat onorariile de regizor, scenarist și producător pentru victimele supraviețuitoare ale accidentului din Colectiv. Altfel, mă scuzați, este un alt Alexandru Cumpănașu.
Mă uit la sumele astea și mă întreb ce ar fi putut face o redacție cu banii. Deși știu. Cu 850.000 de lei, o redacție ar fi putut avea o echipă care să se ocupe zi de zi, timp de patru ani, de subiect. Dar nu era nevoie de banii ăștia. Căci e treaba redacțiilor să ducă la capăt subiectele pe care le încep. Cu cerbicie, înverșunare, nerenunțare. Colectiv este un caz nerezolvat. De ce vorbim despre el doar din an în 30 octombrie? De ce ne pierdem interesul, când ar trebui să fim pitbulli agățați insistent de gâtul autorităților?
Nu vreau să văd poze pe covorul roșu al festivalului de la Veneția. Vreau să văd coadă la centrele unde se donează sânge. E tot roșu, dar mai util în caz de accidente. Covorul roșu nu vindecă, sângele poate salva.
Internetul se va întreba dacă eu, cu gura asta mare, am donat, am făcut ceva. Da. Îmi e rușine că nu câștig mai mult, aș fi donat mai mult.
“A fost nevoie să moară oameni”, ca să citez din clasici, pentru ca domnul Nanau să vadă La Roche-sur-Yon. Deși nu era nevoie. Dacă îmi spunea din timp, vorbeam cu marchiza de Boitissandeau, un soi de rudă mai îndepărtată, și sigur îl ținea o săptămână în cea mai bună cameră a castelașului La Flocelliere.
Mă întreb, ipocrit și retoric, desigur, cu ce ajută filmul domnului Nanau victimele din Colectiv? Cu ce-i ajută pe supraviețuitori, cu ce ajută rudele celor decedați? Se vindecă toate rănile doar atingându-se de diplomele obținute la Zürich și La Roche-sur-Yon, doar frecându-se de CV-ul îmbogățit al regizorului? Dacă da, atunci e bine. Dacă nu…
Un documentar pe care, de aproape două luni, încă nu l-a văzut nimeni în România (în sensul că nu a avut loc vreo proiecție oficială a sa în vreo sală din România) nu poate nici măcar să schimbe mentalități. Dar, fac pariu, îl vom vedea în preajma comemorării a 4 ani de la tragedie (later edit: îl vom vedea, de fapt, în primăvara anului viitor). Aureolat de premii și participări la festivaluri. Vom fi obligați de etichetă să plângem, să ne zguduim pe muzica mereu vie a celor de la Goodbye to Gravity. “The day we give in is the day we die”! După care, cu lacrimi fierbinți în ochi și pe obraji, vom aplauda realizatorul, protagoniștii, CNC-ul. În definitiv, merită…
Plâng oamenii ăia, supraviețuitorii, după mănuși speciale, bandaje, medicamente, creme, alifii. Sigur, 850.000 de lei nu le-ar rezolva problema tuturor și nici pentru mult timp. Așa că, dacă tot nu le rezolvă problema, mai bine-i dăm pe un documentar cutremurător, zguduitor. Milioanele pe care le dă Firea pentru concerte gratuite rezolvă problema? Nici alea n-ajung, așa că, dacă tot n-ajung, mai bine le dă Firea pe concerte gratuite…
Nu suntem, se pare, îndeajuns de puternici și de motivați încât să menținem timp de patru ani o campanie de responsabilizare a statului pentru uciderile din culpă de la Colectiv, dar măcar avem puterea să susținem două luni o campanie de promovare a unui film. E ceva consecvență la mijloc, lucrurile se leagă.
“Vrem spitale, nu catedrale!”, s-a strigat la început de noiembrie 2015 în București și în alte orașe ale țării.
Păcat că nu aveam documentația completă. Altfel, poate, strigam “Vrem spitale și documentare, nu catedrale!”.
