Libertatea: Ce ziceţi de Şovăială şi Teodosescu, scoşi din concurs la sanie?
Mihai Dumitraşcu: N-au avut habar pe ce pârtie vor coborî. N-aveau decât 14 curse în sezon, e vina federatiei, i-a aruncat în gura lupului! Şi campionii mondiali să fi fost, dacă la antrenamentele oficiale cădeau de două ori, te scoteau din concurs automat! Noi, la Lillehammer, aveam pe 56 de coborâri înainte de JO, cam cât făcea un echipaj nemţesc într-o săptămână…
Cum era în anii 90?
Pentru Nagano, am dat 1.700 $ pe medicamente, mi-am scos apoi doar 860 $. Eu aveam o tactică: făceam contrabandă cu ţigări, le dădeam mecanicilor redegişti să ne regleze boburile. Altădată, prin 97, l-am salvat pe Bosch, care-şi rupsese clavicula, l-am dus la spital. Ne-au oferit orice un bob pentru o etapă de Cupă Mondială. Am trecut de la Dacie la Mercedes…
Contează materialul?
Da! Şovăială şi Teodorescu au tot schimbat săniile. Noi ne-am reparat singuri bobul la Lillehammer, ni l-am vopsit, am pus un leucoplast cu România pe el. Şi erau -20 de grade în Norvegia… Un bob bun trebuie folosit maximum doi ani. Cele nemţeşti nici nu se vând!
De ce v-aţi rupt de bob?
Antrenoarea federală nu are nici un titlu, şeful e fost karatist. În 2001, mă scoseseră din lot, că aş fi bătrân. Din 2006, nu m-am mai uitat la JO! Acum doi ani, am fost chemat ca antrenor la lot, dar am refuzat: tata era bolnav, soţia – gravidă. Şi ce-aş fi câştigat? Aşa, sunt “hingher”, cum îmi zic unii!. În 2003, mi-am dat materialele la fier vechi. Am început Medicina Veterinară, şase ani a durat. Azi, lucrez la Grădina Zoologică.
În 1998 aţi fost portdrapel…
Da, la “închidere”. Iar, bobul de 4 din 1998, unde eram împingător, e gravat pe o medalie a Monetăriei. Vreau să fac rost de acel ban…