Ceea ce se întâmplă acum în PSD n-are nimic comun cu “redefinirea partidului ca principală, chiar unică forţă politică de stânga”. Ultimele evoluţii au dezvăluit o exclusivă luptă pentru putere, din care se pare că Geoană scapă în câştigător. De fapt, în “bun şi comod în grad”, menţinut ca atare de baronii locali, între care, ca maestru de ceremonii al congresului, Liviu Dragnea are, alături de Vanghelie, un rol decisiv.
Stabilirea normei de reprezentare, cu favorizarea evidentă a trupelor lui Geoană, votul “pe echipă”, selectarea delegaţiilor potrivit intenţiilor de vot declarate, toate astea i-au spus clar lui Năstase că nu are nici o şansă. Aşa că gestul retragerii din cursă a venit deliberat, ca un mod de evitare a unui eşec lamentabil. Poate şi ca punct final în cariera lui pesedistă.
Aud interpretări potrivit cărora lansarea lui Ponta vine ca o rocadă în favoarea emulului lui Năstase. Mă îndoiesc. E prea devreme, iar un PSD îmbătrânit, cu baroni hârşiţi în rele, nu e încă pregătit de o reală înnoire, preferând un preşedinte decorativ unuia (prea) tânăr, căruia cine ştie ce ambiţii i-ar mai trăsni prin cap (apropo: Mazăre?! Să fim totuşi serioşi).
Chiar dacă nu se va sparge (deşi intervine şi plecarea lui Iliescu), PSD pare a se fi consolat cu statutul de “locul II”, nu atât la remorca PD-L (care oricum îi flutură iar ciolanul cooptării la guvernare, spre a contracara mofturile unui UDMR tot mai rapace), cât sperând să-i bată în pânze vânt favorabil dinspre Cotroceni. Astfel, portocalii nu numai că îşi sufocă principalul adversar, dar îşi pot consolida şi influenţa în Parlament, condiţie sine- qua-non a modificării după plac a Constituţiei.