Adrian Igrișan, solistul trupei Cargo: „Eu respir rock. Ducem viața pe care o iubim datorită oamenilor care vin să ne vadă și care ne cumpără muzica și biletele la concerte“
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Solist al legendarei trupe Cargo și una dintre cele mai bune voci ale rock-ului românesc, Adrian Igrişan a dezvăluit, într-un interviu pentru Libertatea, care au fost cele mai intense emoții din ultimii ani, cum simte rock-ul acum comparativ cu începuturile sale în formație, dar și când ar putea fi lansat un nou album Cargo.
Cuprins:
Trupa Cargo a fost înființată de către Adi Bărar, la Timișoara, în anul 1985. De-a lungul anilor, în cadrul formației au avut loc mai multe schimbări de componență, formula actuală fiind Adrian „Baciu” Igrișan (voce/chitară), Tavi Pilan (tobe), Alin Achim (bass), Ionuț Cârjă (clape) și David Cristian (chitară). Adi Bărar a murit în martie 2021, după ce a fost infectat cu virusul SARS-CoV-2
În cei 41 de ani de existență a trupei, cântece precum „Aproape de voi”, „Doi pași”, „Nu pot trăi fără tine”, „Mama” sau „Te chem” au devenit melodii de referință, iar hit-ul „Dacă ploaia s-ar opri”, de pe albumul „Spiritus Sanctus”, este considerată una dintre cele mai frumoase balade rock românești.
În 2015, membrii trupei Cargo au primit Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, distincție acordată de Klaus Iohannis, președintele de atunci al României, pentru promovarea muzicii rock în România de-a lungul unei cariere impresionante.
Pe 18 septembrie, Cargo va reveni în fața fanilor din București cu un concert special intitulat „Te Chem”, programat la Arenele Romane. Evenimentul va fi o producție specială, ce va include piesele care au definit generații de iubitori de rock și care au șlefuit genul muzical în România. Concertul vine la un an după momentul memorabil din 2025, când trupa a sărbătorit 40 de ani de existență printr-un show aniversar organizat tot la Arenele Romane, alături de mii de fani.
În cei 31 de ani de când face parte din Cargo, Adrian Igrişan a susţinut mii de concerte, atât în țară, cât și peste hotare, iar vocea sa inconfundabilă este deja una emblematică pentru rock-ul din țara noastră.
Libertatea a vorbit cu Adrian Igrişan aproape o oră, şi a descoperit un interlocutor foarte sincer, deschis, cald şi cu multă pasiune pentru rock și fanii rock-ului. Un om şi un artist la superlativ, autentic, fără nimic fals.
„Simt emoții profunde la fiecare concert”
Libertatea: Îmi spuneai acum cinci ani că odată cu trecerea anilor, emoțiile tale sunt mai profunde. În ce momente din ultimii ani ai simțit cele mai profunde emoții?
Adrian Igrișan: Eu simt emoții profunde la fiecare concert. Dar sunt anumite momente mai complicate, cum ar fi ultima perioadă în care am trecut printr-o operație. Dar fiind partea negativă, partea pozitivă e că mi-a mai dat Dumnezeu o șansă. Și e normal ca în ultima perioadă să Îi mulțumesc pentru ce am. Pentru că îți dai seama că acum ești, în următorul moment nu mai ești.
Și atunci este normal să fii mai sensibil. Cel puțin o perioadă. Acum eu Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mă recuperez și pot să cânt.
Cred că momentele tensibile sau complicate din viața noastră ne fac să ne gândim mai bine și să mulțumim pentru ce avem pentru ce ai. Și să ne bucurăm de fiecare moment al fiecărei zile.
- Când aveai 16 ani și erai într-o tabără la Năvodari, ai participat la un concurs și ai fost descalificat pentru că ai ridicat publicul în picioare. Cât de mult te-a motivat acea descalificare ca în cariera ta să continui să ridici publicul în picioare?
- În momentul respectiv, având 16 ani, am fost tare frustrat, îți dai seama. Simțeam o frustrare, îmi venea să urlu și nu puteam. Cert este că, la sfârșitul anului clase a X-a, am cântat Breaking the Law. Și am zis că orice ar fi, așa nu se poate trăi, doar cu frică și doar cu frustrare. Și a fost un moment în care, pe de o parte am fost frustrat, pe de altă parte simțeam o satisfacție, pentru că am supărat niște comuniști. Așa, din poziția mea de 16 ani. Era o stare generală de oxigenare, cumva. La repetiții și pe scenă erau singurele momente în care puteai da afară tot.
În rest, trăiai, ți-era frică să vorbești despre ceva, despre muzică, despre un album nou, cu niște persoane pe care nu le știai foarte bine. Pentru că nu știai de unde te dă, cine te dă în gât. Și nu conta că ești o persoană importantă sau neimportantă. Existau peste tot niște tipi care te dădeau în gât. Că tu asculti muzica de Europa Liberă sau din altă parte. Revenind la acel moment al descalificării, s-au ridicat copiii în picioare, iar autoritățile au luat-o ca pe o răzvrătire a tineretului din Năvodari. Și au vrut să ne trimită acasă, deși noi eram câștigători de Cântarea României. Până la urmă, cu intervenții, am rămas. Și acel moment m-a motivat mult ulterior.
- Ești de 31 de ani în trupa Cargo. Și care este cea mai intensă amintire din toți acești ani cu Cargo? Cea mai intensă amintire?
- E complicat, încă sunt multe amintiri intense. Concertul Cargo 40 de anul trecut de la Arenele Romane a fost unul de care o să îmi aduc aminte întotdeauna. Un alt moment special, cu amintiri intense, a fost recent la Berăria H din București, am cântat exact în seara în care a fost furtuna aceea violentă. Iar Berăria H era neîncăpătoare, erau mii de oameni. Am rămas fără cuvinte când am văzut atâția oameni la concert, deși afară era o vreme teribilă. S-a creat un moment special, ce mi-a rămas în minte și în suflet.
Au fost multe amintiri intense de-a lungul anilor, dar și momente de răscruce. Și nu sunt doar niște cuvinte. Pentru că, până la urmă, ne ducem viața pe care o iubim și o iubim datorită oamenilor care vin să ne vadă și care ne cumpără muzica și biletele la concerte. Și dacă n-ar fi oamenii ăștia minunați, ne-am reprofila probabil, cine știe ce am face, nu am duce viața asta pe care ne-am ales-o și din care ne hrănim.
„Sunt oameni care nu ascultă rock, dar vin la concertele Cargo, pentru că se creează o stare cu care ei rezonează”
- Cum simțeai rock-ul în 1995 când ai venit la Cargo și cum îl simți acum?
- Eu așa respir, pentru că rock-ul ăsta nu e doar muzică. E toată viața. E felul de a trăi. E în ADN. Până la urmă, rock-ul revine pe prima pagină ciclic. În 1995 veneam după perioada în care cântasem cu RIFF, avusesem 200 de concerte în doi ani. Rock-ul era perceput diferit. Acum tineretul, de exemplu, percepe rock-ul ca un stil de muzică, dar nu îl percepe cum îl percepeam noi. Ca o stare sau ca muzică de protest. Încercam să spunem lucruri ascunse prin texte. Acum nu mai contează treaba asta și văd că tineretul ascultă și rock, și pop, și dance. Adică nu mai este bariera asta stilurilor. Pe vremea respectivă încă se păstrea bariera asta. Rockerii erau cu rock-ul, depeșarii cu depeșarii.
Au trecut foarte mulți ani și ne-am schimbat cu toții. Singurul aspect în comun pe care le-au toate stilurile este că muzica e vie. Pentru că, până la urmă, muzica e vibrație. Și chiar dacă înțelegem asta sau nu, la un moment dat închidem ochii și simțim sau nu simțim când cântă o trupă în fața noastră. Asta înseamnă că rezonăm sau nu rezonăm cu vibrația trupei.
Sunt oameni care nu ascultă rock, dar vin la concertele Cargo. Dar vin la concerte pentru că se creează o stare cu care ei rezonează.
- Cât de dependent ești de acea stare unică de pe scenă, de la concerte?
- E viața mea asta și am avut inclusiv în ultima perioadă discuții destul de aprinse despre când să reîncepem să cântăm. Pentru că și eu am recunoscut că am dorit puțin prea repede să cânt după operație, dar atât de tare mă trăgea ața către scenă, cât am fost dispus să risc.
„Este posibil în 2027 să facem un nou album Cargo”
- Dacă ar trebui să definești Cargo într-o frază, care ar fi acea frază?
- Aș defini Cargo într-un singur cuvânt: familie. Dar și maraton, cu urcușuri, cu coborâșuri. Cu bucuria momentului. Cam așa a fost și viața noastră ca trupă. Cu urcușuri, cu coborâșuri, cu perioade grele, multe perioade grele, dar multe perioade frumoase, inclusiv viața noastră în general.
Ea este o viață care e împărțită în două, în sensul că e partea pe care o vedeți și voi și care e frumoasă, și e partea cealaltă pe care nu o vedeți și pe care o trăim noi.
- Au trecut opt ani de la „Românie, te strig!”, ultimul album Cargo, iar fanilor le e dor de un nou album. Cât va mai dura acest dor?
- Nu foarte mult timp. Chiar chiar discutasem cu colegii la începutul anului să rărim concertele ca să avem puțin maimult timp pentru procesul de creație și de aranjament, noi făcându-l și în regim propriu, având studioiul nostru. Adică noi încă facem muzică cum se face muzică. Și atunci asta ne-am propus, că anul ăsta să ne apucăm să să ne apucăm să am cerut niște timp pentru ca săpot compune și înregistra, dar a apărut problema cu operația. Avem în computer zeci și zeci de idei de piese. Nu este problemă de inspirație, doar timpul e singura problemă majoră de care ne lovim. Plus anumite probleme neprevăzute ce intervin. Însă eu cred că în 2027 este posibil să facem un nou album Cargo.
