Crize de identitate și clarificări doctrinare. Ce pare să anunțe dezbaterea din PNL după decesul USL 

După 1989, s-a trecut de la partidul unic – clar compromis și putred prin corupție, minciună ideologică și represiune sângeroasă – la o pletoră de partide noi, renăscute sau improvizate din asociații de bloc. După primul ciclu electoral, puzderia originară (stimulată de o lege a partidelor foarte permisivă, prin care FSN atomiza Opoziția) a lăsat pe scenă un număr rezonabil de partide „mari” sau „mijlocii” organizate în jurul faliei postcomunism socialist/liberalism anticomunist. O bătălie între trecutul conservat sub farduri feseniste și viitorul european capitalist. 

Această dinamică a încetat după CDR, revenirea lui Iliescu și cearta dintre Traian Băsescu și Călin Popescu Tăriceanu: „Bilețelul roz” arătat la Cotroceni a fost actul de naștere al monstruoasei coaliții PSD-PNL, după despărțirea lui Băsescu de PDL și încolonarea acestuia sub flamura USL (patentat de Dan Voiculescu). OK, o să-mi spuneți că n-ați uitat aceste involuții, deși ați mușcat din propaganda sinistră care le-a facilitat. Le reamintesc aici numai pentru a sublinia trista evidență că – în ultimii 15 ani – și mai cu seamă în nefastul deceniu Iohannis – partidele mari s-au cartelizat într-un monopol a cărui singură doctrină a fost populismul cleptocratic, vândut drept „răul cel mai mic”. De parcă „răul cel mai mare” – polul „suveranist”  AUR/POT/SOS – n-ar fi fost umflat cu pompa de servicii și baronii PSD-PNL. 

PNL – salvat in extremis prin profilarea „mesianică” a d-lui Ilie Bolojan – și-a oprit declinul doar pentru a constata că e fracturat intern și a-și aduce aminte că avea cândva (cel puțin teoretic) un profil doctrinar complet neglijat între timp. De aici revenirea subită în actualitate a întrebării „cine suntem?”. Tema doctrinei nu devine acută decât în marile crize de identitate. Și tot de aici ciocnirea recentă dintre „platforma conservatoare” în spatele căruia s-a refugiat oportunist tabăra Veștea-Thuma și noua conducere a Institutului de Studii Populare, unde premierul demis a reunit capete onorabile și trei foști președinți PNL (din epoca în care dreapta anticomunistă mai avea oarece substanță doctrinară). 

Nu știu cum se va tranșa această dispută. Ea pare strict izolată în conclavurile partidului, departe de societatea civilă și de elita dreptei pro-occidentale, constant disprețuite pe vremea autistului Iohannis (președintele care a dat trei interviuri în zece ani de mandat). Știu doar că așa zisa „userizare” a PNL sub Bolojan (argumentată prin importul a doi jucători din zona civic-progresistă în conducerea nou aleasă a partidului) e o gogoriță. Tot așa cum suporterii „platformei conservatoare” nu sunt, în chipul cel mai notoriu, decât partizanii revenirii la conlucrarea cu PSD. Altfel spus, aparent dinamica bătălie pentru profilul doctrinar din PNL nu e decât confruntarea între adepții unei reforme a statului și opozanții acesteia.  

Pe scurt: ni se oferă o bătălie cu miză exclusiv internă, locală și personală, nu un cadru unde societatea pe larg să-și spună cuvântul în materie de valori fondatoare și viitor al UE ca gen proxim al supraviețuirii strategice românești în contextul revizionismului rusesc. Pentru cine a lipsit la lecția respectivă, reamintesc faptul că familia PPE (din care face parte PNL) se sprijină pe trei piloni: 1. Personalismul creștin (demnitatea persoanei, subsidiaritate, solidaritate, în spiritul doctrinei sociale catolice). 2. Economia socială de piață (i.e. ordoliberalism german) 3. Atlantism și integrare europeană graduală (fără ținta explicită a federalizării). Unde sunt acestea adaptate în politicile publice ale PNL (dincolo de votul grupat al familiei PPE din Parlamentul European)? 

Dacă e să descoperim aceste elemente în acțiunea politică a liberalilor români, ar trebui să privim mai curând spre tabăra Bolojan, care nu e progresistă ideologic (woke, Cancel Culture) ci vrea doar să pună la dietă statul socialist supradimensionat și să extindă libertatea economică (fără de care nu există spațiul moral pentru orice virtute politică). În fond, „reformismul” din PNL reface legătura cu epistemologia „progresistă” a dinastiei Brătianu… pe când moșierimea lui P.P. Carp își află urmașii paradoxali în ceea ce prietenul meu Andrei Caramitru numește generic „baronii de stepă” (pesediști). O țară unde aparențele înșală (forme fără fond) dar și una în care uzurparea de identitate generează o permanentă confuzie. 

„Noul” Institut de Studii Populare (înnoit prin simplul fapt că reîncepe să funcționeze după o îndelungată letargie) are ca principală misiune de etapă vindecarea PNL de populismul pseudo-conservator afișat în partidul AUR. Conservatorismul clasic (gradualist și respectuos față de corpurile intermediare precum Biserica, Universitatea, Familia etc) e adversarul natural al populismului care opune elitelor un cult colectivist al „poporului ales”. Ruptura de PSD nu e suficientă. PNL poate renaște electoral dacă se luptă efectiv cu retorica „suveranistă” și stabilește un parteneriat cu președintele României, dl Nicușor Dan, pe care deocamdată îl demonizează obstinat, cot la cot cu o anumită grupare din USR. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE