De ce unii studenți sunt mai slab pregătiți la finalizarea studiilor decât atunci când au intrat în facultăți?
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Profesorul univ. dr. Ioan Ianoș, de la Facultatea de Geografie a Universității din București, explică într-un comentariu pentru Școala 9 ce înseamnă universitatea românească modernă și criteriile de promovare, dar și felul în care finanțarea scade pregătirea studenților și crește indulgența profesorilor. „S-a ajuns în situația în care între 10 și 30% dintre absolvenții noștri nu cunosc noțiuni elementare”, crede profesorul.
Cuprins:
Ponderea populației cu studii superioare în România este mult mai redusă în raport cu țările din UE, iar pentru creșterea acesteia vor fi necesare câteva decenii, și numai în condițiile în care se va adopta o nouă politică privind învățământul terțiar. Dacă, în această privință, ne-am împăcat cu gândul că această creștere a numărului de studenți (nu) se corelează cu capacitatea de absorbție a economiei și societății românești, problema care rămâne este cea a calității absolvenților.
<strong>Mai exact, este vorba că universitățile românești pun accentul în mai mică măsură pe rezultatele învățării și mai mult pe alți indicatori, care privesc, în principal, cadrele didactice. </strong><br>
Din această cauză, unii universitari români au constatat că o parte dintre studenți sunt mai slab pregătiți la finalizarea studiilor decât atunci când au intrat pe băncile universității. De aici și întrebările frecvente pe care și le pun cadrele didactice universitare, ministerul de profil, mass-media și cetățenii, ca de pildă:
- De ce nu se recunoaște că învățământul superior este într-o degradare lentă, dar continuă?
- Care ar putea fi instrumentele potențiale pentru a marca măcar un reviriment în creșterea calității absolvenților?
- De ce după instituirea unor standarde și criterii de cercetare tot mai înalte pentru cadrele didactice, în ultimii 15 ani, calitatea absolvenților scade?
Procesul Bologna nu ține loc de gândire și acțiune națională
Ca membră a spațiului european al învățământului superior, România s-a aliniat la cerințele stabilite la nivel continental, prin procesul Bologna, și a răspuns în mare parte la acestea, adoptând legislații și construind instituții care să faciliteze derularea unui învățământ de calitate la nivelul universităților. Totuși, realitatea ne arată că acestea nu au fost și nu sunt suficiente!
Fără a detalia cauzele exterioare care influențează negativ rezultatele învățământului superior, am dori să ne oprim doar la două dintre acestea, care se află în interiorul sistemului de învățământ superior: finanțarea și autonomia universitară.
Sistemul actual de bugetare este împotriva calității!
În ce privește finanțarea, nu mă refer la procentul din PIB acordat învățământului superior (de aceea o consider ca aparținând sistemului de învățământ), ci la modul cum se face aceasta. Metodologia actuală de finanțare este relativ bună, dar nu completă.
<strong>În fiecare an, universitățile românești de stat primesc finanțare pentru un anumit număr de locuri. Resursele financiare sunt împărțite în raport de acest număr, luând în calcul finanțarea pe student echivalent. </strong><br>
Ceea ce înseamnă că un student la Drept, de exemplu, este considerat egal cu un student echivalent, pe când unul la Inginerie, Medicină sau Cinematografie primește o finanțare de la buget mai mare de două, trei sau de mai multe ori, având în vedere cheltuielile privind laboratoarele, materialele consumabile etc.
Spuneam că metodologia de finanțare este relativ corectă, însă numai dacă toți studenții de la intrare (în anul I) ar absolvi facultatea!
Raportarea numărului de studenți către minister se face semestrial. Dacă unii dintre aceștia abandonează (iar la anumite specializări din domeniile inginerie, științe exacte etc., numărul acestora este alarmant de mare), ministerul reduce finanțarea proporțional, scăzând resursele financiare la nivel de universitate. Costurile universității însă rămân constante: salariile profesorilor, utilitățile, mentenanța aparaturii etc.
Exigență mai mare înseamnă, uneori, finanțare mai mică
Într-o astfel de situație, cadrul didactic se află într-o mare dilemă: să manifeste o exigență decentă la evaluare și să aprecieze corect achizițiile studentului, luând doar jumătate din salariu, sau să fie extrem de indulgent, încât să fie „mulțumit și studentul, și profesorul”!
<strong>Între a face calitate și salariu, inclusiv la îndemnul celor care conduc universitatea și structurile acesteia, profesorul alege salariul. </strong><br>
Urmare a implementării timp de peste 20 de ani a acestui sistem de finanțare, s-a ajuns în situația în care între 10 și 30% dintre absolvenții noștri nu cunosc noțiuni elementare, nu mai vorbesc de specialitate, iar câteodată sunt străini de operații de aritmetică și de cunoștințe pe care le stăpânesc elevi din clasele inferioare de gimnaziu.
Ultimele dezvăluiri ale mass-media scot în evidență faptul că astfel de absolvenți există și parazitează instituții publice fundamentale în această țară, compromițând total învățământul superior.
Continuarea, în Școala 9.
foto: Shutterstock
