Cronică TV | Hai să dăm mână cu mână, să caftim limba română

Iată ce am auzit în weekend la TV: “Mâine este ziua naţională a unirii principalelor… ăăă… principatelor. Se sărbătoreşte unirea Moldovei cu restul ţării”. Evident, fătuca habar n-avea ce însemna “restul ţării” pe la anul de graţie 1859. Şi nici ce însemna Moldova, judecând după ochii ei frumoşi de ardeleancă – ştiu asta pentru că spunea “în această siară”, “acestea sunt a românilor” (sic!), “istoria niagră a separării”. Bun, ne-am lămurit, no. Sau, dacă am folosit greşit, în context, particula “no”, iertaţi-mă, dar nu sunt ardeleancă. Un prieten din Bistriţa-Năsăud mi-a spus, însă, că o pot folosi oricând, că e ca tusea. Tuşeşti când te apucă, nu doar între propoziţia principală şi propoziţia subordonată subiectivă.

Reporterii dau în fiert. Iată ce mi-au auzit urechile degerate de vremea câinoasă: “Trebuie ca România să-şi recupereze copiii familiei Bodnariu”. Sper că nu trebuie să dezvolt subiectul, ştie deja toată lumea ce e cu această poveste – statul norvegian a confiscat copiii familiei de români Bodnariu, sub acuzaţia că ăştia mici ar fi abuzaţi. Doar că nu statul român trebuie să şi-i ia înapoi, ci, eventual, părinţii lor. Apropo, nu mai pot să aud expresia “când se va face discuţie în Parlamentul European”. Nu ştiu cum a pătruns în limba noastră expresia asta cu “a face discuţie”, e enervant de des folosită. În plus, toţi trăncănitorii de la televizor spun aşa: “Dacă eram eu preşedintele României, recuperam copiii până acum”. Sigur, mă, tu ai fi fost un geniu al recuperării. De unde se deduce că, orice s-ar spune, poporul ăsta are obsesia preşedinţiei. Visul de aur al oricărui plod e să ajungă la Cotroceni, să doarmă în pat cu baldachin şi să sune noaptea din clopoţel, să mai ceară o şampanie.

Alte perle reportericeşti: “Imagini dramatice de la un incendiu comercial.. ăăă… de la un magazin comercial din Chişinău, unde focul… unde pompierii au stins un incendiu, deci un foc”. Gata, m-am hotărât. Mă fac şi eu reporter, în timpul care îmi rămâne după ce predau editorialul pentru Libertatea. Vreau să transmit şi eu despre catastrofe care sunt… ăăă… nu sunt, adică trebuie stinse, ăsta, trebuie încheiate. “Unde sunt zăpezile de altădată?, miaună filosofii. Asta am auzit la un post TV. Ok, poetul Francois Villon va fi măgulit că posteritatea îl consideră filosof. “Temperatura va creşte, zăpezile vor scade!”, chiuie o reporteriţă. “Vor scădea”, zicem noi, cei ce vorbim cât de cât corect, dar adevărul e că, atunci când cade omătul, cad şi mofturile gramaticii.

Nu ştiu cum a pătruns în limba noastră expresia asta cu “a face discuţie”, e enervant de des folosită. În plus, toţi trăncănitorii de la televizor spun asta.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE