Cum să ajuți psihologic sute de refugiați care se simt vinovați că au reușit să scape și trăiesc, în timp ce ceilalți, nu. Exemplul românesc
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Sute de psihologi și-au oferit ajutorul refugiaților ucraineni, însă o parte dintre aceste inițiative riscă să nu se concretizeze. Oferta nu e, de multe ori, congruentă cu cererea. Libertatea a vorbit cu mai mulți specialiști pentru a înțelege de ce au nevoie refugiații când vine vorba de ajutorul psihologic, care sunt limitele acestor inițiative și de ce e nevoie în viitor.
Cuprins:
O femeie însărcinată care refuza să mănânce și să doarmă de câteva zile, ca o formă de rezistență pentru că ea a scăpat din război, dar soțul ei, nu. O bătrână de 80 de ani care trecuse printr-o operație de hernie cu o săptămână în urmă, iar apoi, direct de pe patul de spital, a ajuns pe drum câteva zile. Fiica acesteia, îngrijorată pentru mama ei. Și mulți oameni dezorientați care își căutau transport, o cale către mai departe. Sau persoane fără acte, ce așteptau să primească o formă oficială de protecție.
Sunt câțiva dintre oamenii pe care Ramona Petrariu, psiholog la Centrul de Sănătate Mintală Rădăuți, i-a întâlnit în taberele mobile pentru refugiați amenajate în Rădăuți și Siret, județul Suceava. Tânăra de 26 de ani a făcut acolo voluntariat câteva săptămâni.
Chiar și bombardați, oamenii se feresc să ceară ajutor
„Mergeam din cort în cort. Deschideam cortul, mă prezentam, le spuneam cu ce aș putea eu să îi ajut, dacă au întrebări, dacă au nevoie de anumite informații”, povestește Ramona.
Din primele zile ale războiului, psihologi din întreaga Românie și-au oferit serviciile în mod voluntar, înscriindu-se pe diferite liste făcute de ONG-uri sau instituții.
<strong>Așteptarea era că refugiații ucraineni, supraviețuitori ai războiului, vor căuta și vor avea nevoie de ajutor psihologic. În practică, lucrurile au fost puțin mai complicate. </strong>
- În rândul psihologilor care și-au oferit ajutorul, procentul vorbitorilor de ucraineană sau de rusă e mic.
- Refugiații nu cer în mod direct ajutorul, mai ales când e vorba de asistență psihologică.
- În prima etapă, oamenii au nevoie să rezolve mai degrabă lucruri practice, ce țin de nevoile lor de bază.
- Intervenția de criză, primul ajutor psihoterapeutic, nu trebuie confundată cu psihoterapia.
- Traumele se văd în timp. Ele se manifestă la cel puțin câteva săptămâni de la evenimentul cu potențial traumatic.
Era nevoie să îi întrebi
Una dintre primele observații făcute de către Constantin Rusu, psiholog militar în cadrul ISU Suceava, e că refugiații se fereau să ceară ajutor la vama Siret sau în taberele mobile, în mod direct. Nu doar ajutor psihologic, ci de orice fel.
„Am mai observat că nu prea ne cereau lucruri, deși era evident că aveau nevoie. Nu știu dacă aș putea să explic asta printr-un sindrom de supraviețuire”, explică psihologul militar.
Se întâmplă celor care scapă din diferite nenorociri să se simtă vinovați că ei au scăpat și trăiesc și sunt bine, și ceilalți, nu. Deci nu prea cereau, dar dacă îi întrebau, spuneau că da.Constantin Rusu, psiholog:
Prin urmare, și-a instruit echipa de psihologi să meargă din cort în cort, de la persoană la persoană, să schimbe câteva vorbe și să întrebe fiecare om în parte de ce are nevoie.
<a href="https://www.politiadefrontiera.ro/ro/main/i-traficul-la-frontiera-in-data-de-26-aprilie-2022-28877.html"><strong>792.715 cetăţeni ucraineni</strong></a><strong> au intrat în România până pe 26 aprilie, de la declanșarea războiului, conform Poliției de Frontieră. În jur de </strong><a href="https://www.libertatea.ro/stiri/cati-ucraineni-au-ramas-in-romania-de-la-inceputul-razboiului-4084795"><strong>80.000</strong></a><strong> au rămas în România. </strong>
40 de psihologi voluntari
Încă din toamna anului trecut, din timpul pandemiei, Rusu a construit o echipă de peste 20 de psihologi, care au contract de voluntariat cu ISU Suceava și care poate fi activată în situații de urgență, calamități naturale. După începerea războiului, s-au mai înscris și alții, iar lista a crescut la 40 de psihologi.
Dintre aceștia, 24 s-au dus efectiv la graniță și în taberele mobile din Suceava, după începerea războiului, pentru a acorda „primul ajutor psihologic”. Cu toții au urmat un minicurs de 4-5 ore despre ce înseamnă asistența psihologică la dezastre.
Limba a fost o problemă, însă psihologii au găsit diferite soluții pe parcurs. Ramona Petrariu, parte din echipa de psihologi voluntari de la granița Siret, a colaborat încă din prima zi cu o traducătoare pe care a cunoscut-o la fața locului. Își stabileau locul de întâlnire zilnic, iar apoi lucrau cot la cot. „Ne ajutam una pe alta”.
„Sprijinul psihologic în caz de urgență în niciun caz nu este psihoterapie sau consiliere psihologică”, spune Constantin Rusu. Intervenția de criză este mai mult „un suport moral cu asigurarea nevoilor de bază și crearea sentimentului de control.”
Regula: dacă ajuți, să nu pari speriat
Psihologii voluntari le spuneau refugiaților ce urmează să se întâmple, încercau să îi ajute cu informații pe care le solicitau, stăteau de vorbă cu ei. În intervenția de criză, unul dintre aspectele esențiale este să nu pari speriat. Nu poți reda cuiva sentimentul de control dacă tu ești copleșit de propriile emoții.
„Atunci când ajung la noi, ei se simt ușurați, se simt în siguranță, nu le mai e frică că poate să cadă o bombă pe ei. Dacă aș merge și i-aș întreba mereu cum a fost, prin ce ați trecut, numai îi răscolești. Noi e nevoie să îi ajutăm să aibă hrană, căldură, igienă, să se odihnească, să fie în contact cu partenerii”, spune și Ramona Petrariu.
Femeia însărcinată care refuza să doarmă
Din această perspectivă, în cele mai multe cazuri, activitatea psihologilor de la graniță sau din taberele mobile a semănat mult cu a altor voluntari. Au fost însă și cazuri specifice, când a ajutat expertiza psihologică.
O femeie însărcinată care a ajuns într-una din taberele mobile refuza să doarmă și să mănânce, în semn de protest că a trebuit să își lase soțul acolo, povestește Ramona.
„Am discutat cu ea și i-am spus cât de important e să aibă grij[ de dânsa și de sănătatea ei, că nu este singură. Dacă nu are grijă de ea, nu poate nici copilul să fie bine. Și a fost cât de cât ok. Am îmbrățișat-o, am încercat să o facem să râdă, iar la final a zis că vrea să se pună să doarmă când mergem din cort”, își amintește psihologul voluntar.
Redarea sentimentului de control
Genul acesta de intervenție de criză nu își propune să rezolve problemele complexe cu care oamenii s-au confruntat înainte de război sau să facă dezvoltare personală, precizează și psihologul Vasile Doru Marineanu.
Marineanu este reprezentant al Colegiului Psihologilor din România (CPR) în Comitetul European pentru Psihologie în Situații de Criză, Dezastre si Traume. El spune că sprijinul nu adresează posibilele efecte traumatice. Sindromul de stres posttraumatic. Aceea e o etapă mai îndepărtată.
Intervenția de criză, acest prim ajutor psihologic, încearcă să redea „sentimentul de ființă umană respectată, capabilă să funcționeze în activitatea cotidiană, să răspundă la provocările zilnice, obișnuite”, adaugă Marineanu.
<strong>Asta pentru că războiul distruge încrederea în ceilalți, sparge credințele cu privire la umanitate, la viață.</strong>
Confruntați cu manifestările războiului, oamenii pot dezvolta anumite reacții care seamănă cu unele tulburări psihice. Dar ele sunt, cel puțin în primă fază, doar niște reacții normale la un eveniment anormal și nu ar trebui patologizate, explică psihologul Vasile Doru Marineanu. „Noi încercăm să normalizăm reacțiile la stresul traumatic, nu le punem etichete, nu le transformăm în tulburări psihice.” Dacă acestea se vor transforma în tulburări psihice, în timp, atunci va fi nevoie de „o intervenție mai susținută, realizată de către profesioniști.”.
Conceptul de intervenție de criză a fost aplicat, dacă ne referim la evenimentele recente, în timpul uraganului Katrina din SUA, 2005, și acolo a trecut testul validității. Are legătură cu conceptele de risc și reziliență, precizează psihologul.
Traumele se văd în timp
Profesorul Cătălin Nedelcea, de la Facultatea de Psihologie a Universității din București, crede că, în afară de intervenția de criză, e greu să continui suportul psihologic pentru refugiați.
„Vorbim de o experiență traumatică și care e în derulare și e prea devreme ca să se poată face ceva pentru oamenii aceștia. Sunt probleme de limbă foarte mari, iar timpul este foarte limitat”, spune profesorul. Când vine vorba de terapie, e nevoie de mai multe ședințe. Însă mulți refugiați sunt doar în tranzit.
Ce se poate face acum e un singur lucru, intervenție de criză, adaugă acesta. Dar nu se poate spera de la asta că va schimba viața oamenilor, că va aduce o schimbare semnificativă în viața oamenilor. Ajutorul psihologic de urgență ajută la reconstruirea unui sentiment de bază de securitate.
„Efectele traumelor se văd după ceva vreme. Nu se vor vedea niciodată în faza asta. E un proces acolo care trece prin niște etape. De principiu, mai devreme de o lună e puțin probabil să se poată vedea ceva”, spune Nedelcea.
Dincolo de graniță
Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil (FONPC) a creat o bază de date cu 500 de psihologi care și-au exprimat disponibilitatea să ajute. Au trecut printr-o etapă de formare, iar acum sunt în etapa a doua. Jumătate dintre ei a început să lucreze deja cu refugiați, spune Daniela Gheorghe, director executiv la FONPC.
La început, au gândit ajutorul psihologic doar pentru copii, însă și-au dat seama că nu e suficient. „Printre refugiați sunt în general mame cu copii. Și mamele au mai mare nevoie câteodată de sprijin decât copiii, pentru că ele trebuie să ofere suport și copiilor”, spune Daniela Gheorghe. Limba însă este o problemă. Doar cinci dintre psihologi vorbesc rusă sau ucraineană. FONPC are însă și o bază de date cu 60 de traducători, care pot ajuta.
<strong>În general, oferta e mai mare decât cererea. Iar psihologii învață ei înșiși să aștepte, să gestioneze gestul care a rămas neîmplinit. </strong>
Alina Florea, psihoterapeut în Iași, și-a exprimat disponibilitatea de a oferi ajutor psihologic în mod gratuit, însă deocamdată nu a primit niciun telefon. „Prima lor nevoie e să se simtă în siguranță. Cred că asta face să nu fie cerere, pentru că se confruntă cu niște lucruri mult mai arzătoare”, explică aceasta.
Cristina Mirea, asistent manager la o clinică de psihoterapie din localitatea Otopeni, spune că până acum au avut 2-3 pacienți din rândul refugiaților. Aceștia sunt cazați la centrul de refugiați de la Sala de Sport din Otopeni. „Au ajuns prin oamenii de legătură de la centru. Avem traducător oferit de la cei de la centru, o persoană care vorbește ucraineană. Și avem 2 psihologi, unul dintre ei vorbește ucraineană.”
Valeria Virlan, psiholog în București, spune că a lucrat cu aproximativ 20 de refugiați, mulți dintre ei cu probleme de anxietate. Au fost ședințe singulare. Pacienții au ajuns la ea prin intermediul altor voluntari.
„Sunt câteva femei foarte active în grup care au numărul meu. Ele sunt implicate pe partea de logistică, haine, mâncare. Când aud că e nevoie de suport psihologic, mă caută pe mine și în felul ăsta intermediază intervenția mea”, spune psihologul.
Oamenii nu prea cer ajutor în mod direct, adaugă și ea. De obicei, îl cer persoanele care găzduiesc refugiați, când observă o anumită problemă. Apelează la voluntari, care apoi contactează psihologi.
Suportul social, cel mai important factor
Un eveniment cu potențial traumatic nu duce neapărat la traumă, explică psihologul Vasile Doru Marineanu. Unii oameni reușesc să treacă singuri prin asta, iar din lupta cu adversitatea, pe baza unor lecții învățate, „ajung să dezvolte această creștere posttraumatică”. Alții vor dezvolta sindromul de stres posttraumatic și vor avea nevoie de suport specializat.
Lucrurile vor evolua într-o direcție sau alta, în funcție de diferiți factori. Unul dintre ei ține de adversitatea situației: cât de intens a fost evenimentul respectiv, cât de mult te-a afectat, cât a durat. Cel mai important factor rămâne însă suportul social, adaugă psihologul.
„Noi toți aplicăm niște filtre mentale prin care amplificăm sau diminuăm ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Dar, dincolo de aceste filtre, contează foarte mult sentimentul de solidaritate și suportul acesta social, care ne redă sentimentul de ființă umană respectată. Asta este o caracteristică esențială a omenirii, faptul că reușim să ne mobilizăm pentru ajutor”, adaugă Marineanu. Chiar și când oamenii se feresc să îl ceară din proprie inițiativă.
