Degetel si Degetica, din Moldova

Poarta prapadita dinspre ulita o percep ca pe o usa masiva de biserica, gardul casei ca pe un zid peste care nu pot vedea decat crestele copacilor, iar orice om care le calca pragul micii odai se simte la fel ca Gulliver in tara piticilor. Cei doi isi iau haine de la raionul pentru copii si nu ajung sa-si culeaga merele din gradina casei. Sunt pitici. Au si un nume de familie predestinat: Micu. Sunt casatoriti de trei ani, dupa ce s-au indragostit la prima vedere. Incearca sa duca o viata ca toti ceilalti. Nu pot face insa abstractie de handicapul pe care il au. Si asta mai ales, zic ei, din pricina rautatii oamenilor.
Elena este din Voinesti, o comuna aflata la mai bine de 20 de kilometri de Ursita, satul natal al lui Constantin si locul in care cei doi si-au intemeiat un camin. Cel care le-a facut cunostinta a fost un negustor de vite. „Venea des la talciocul din Voinesti”, spune Elena. „Imi spunea mereu: „Hai Lenuto, sa il cunosti pe Costel, un baiat bun””. Constantin a fost ademenit in acelasi mod de petitorul de ocazie. „Venea des pe aici, prin Ursita. Umbla la iarmaroc cu animale. Si imi zice intr-o zi: „Hai sa mergi cu mine la o fata”.” Ea zambeste si spune soptit: „A fost dragoste la prima vedere”. Constantin tace, timid. Elena continua: „La un an am facut nunta in Voinesti”. Constantin nu lucreaza nicaieri. „As vrea sa muncesc, dar daca n-am cu ce si unde… Nici nu ma tin puterile”. Chiar si apa din fantana o scoate cu greutate. Roata e prea sus pentru el si fiecare miscare il face sa se ridice pe varfuri si sa o apuce cu doua maini. In gradina, merele sunt coapte, dar crengile sunt prea indepartate pentru ca cei doi sa-si astampere pofta cu roadele lor. In schimb, vecinii au mana lunga. „Am fost plecati la Iasi, la spital, iar cand am venit, am vazut ca ne luasera curcanul din ograda. Ne vad amarati si ne fura”, izbucneste cu naduf Constantin. Inaltimea lor a fost permanent sursa batjocurilor celor din sat. „Intr-un timp mai mergeam la hora, in Mironeasa. Dar de anul trecut nu am mai fost deloc. Din cauza oamenilor. Sunt rai, la un pahar de vin incep sa se lege de noi”, ridica Elena din umeri, resemnata.
In singura lor odaie, cei doi par personaje nefiresti. Mobila saracacioasa e mostenita de la parintii lui, oameni normali ca inaltime. Pentru a da jos un tablou de pe perete, Constantin se catara pe o lavita. Daca ar tine-o in carca pe Elena, probabil ca aceasta ar reusi sa il priveasca drept in ochi pe Ghita Muresan. Dar asezata pe marginea patului, picioarele ei nici nu ating dusumeaua. Casa o impart cu parintii lui Constantin. Afara, in curte, mama acestuia framanta lutul, asezata pe o rogojina. Vorbeste despre Elena: „Pai, daca nu imi placea fata, nu ii lasam sa se ia. Este gospodina, face si ea ce poate”.
Elena si Constantin ies in ulita, privind in zare dupa postasul ce le va aduce ajutorul social. Pasind firav prin praf, par doua marionete dezarticulate, manuite de un papusar stangaci si ratacite intr-o lume prea mare pentru ele.

Recomandări

Cazul „Nordis” de Alba: 211 oameni, lăsați fără 12 milioane de euro: „A fost momentul în care mi-am dat seama că am fost înșelat”

Nanismul se poate trata
Boala pe care o au Elena si Constantin, nanismul, poate fi si tratata. „Nanismul este din ce in ce mai rar intalnit la persoanele adulte. Aceasta, deoarece in ultimii ani poate fi diagnosticat si tratat din timp. Cu cat se intervine mai rapid, mai precoce, cu atat rezultatele terapeutice sunt mai bune”, explica prof. univ. dr. Eusebie Zbranca, presedintele Societatii Romane de Endocrinologie.

Urmărește-ne pe Google News