Câtă vreme va mai defila dictatura militară din Iran sub flamura Ayatollahului Ascuns?

Din 26 martie, când am reușit să pun cap la cap toate informațiile, am semnalat ce se contura ca evident încă de atunci, aspecte întărite acum de alte câteva noi și esențiale detalii: așa-numitul „regim al ayhatollahilor” din Iran a fost pus între paranteze de o dictatură militară obtuză, rigidă, chitită pe război. Este până în prezent singura victorie, una amară, a aliaților americano-israelieni în războiul început pe 28 februarie 2026. Amară pentru poporul iranian.

Așa cum apreciam din martie, Gărzile Revoluționare au decis că – în locul și împotriva singurei instituții abilitate să o facă, Adunarea Experților –  după asasinarea lui Ali Khamenei, Liderul Suprem va fi unul dintre fiii  acestuia, Mojtaba Khamenei. Organizarea unui simulacru de alegeri online a fost pe cât de îndrăzneață pe atât de inteligentă: nu puteau risca să se trezească sub autoritatea unui Comandant Suprem care i-ar fi putut ține la respect. Adunarea Experților ar fi impus omul ei, în nici un caz pe Mojtaba, pe care nu l-a dorit nici răposatul său tată, care se ferea să transforme Republica într-o monarhie islamică. De altfel, Ali Khamanei își desemnase din vreme trei succesori. (Nu vom ști prea curând care au fost aceia). Însă pentru liderii Gărzilor Revoluționare numai Mojtaba Khamenei – viu și foarte grav rănit sau mort din 28 februarie, așa cum presupun – era garanția că, sub flamura Ayatollahului Ascuns (în numele căruia, în momente-cheie, sunt postate  pe rețelele de socializare texte insipide) ei vor putea să domine fără împotrivire Iranul.

Fractura dintre conducerea militară și o serie de demnitari civili cu funcții importante în legislativ și executiv este vizibilă și continuă să se adâncească. Există două (încă) prestigioase personalități în Iran – președintele Parlamentului, sarcasticul Ghalibaf, și ministrul de Externe, expertul Araghchi – a căror eliminare de la masa negocierilor ar fi o catastrofă nu doar pentru Iran, ci pentru întreaga lume (care deocamdată resimte numai efectele economice ale închiderii Strâmtorii Ormuz).

Sunt semnale clare că dictatura militară de la Tehran le pune la îndoială loialitatea. Unul dintre s-a vădit la primele negocieri din 11-12 aprilie de la Islamabad. Acolo, delegația avându-l ca negociator-șef pe Mohammad Bagher Ghalibaf, secondat de Abbas Araghchi, a fost „gardată” de…  zeci de specialiști (nu în negocieri, ci în supravegheri). Deosebit de îngrijorătoare sunt și informațiile oferite în ediția din 20 aprilie de prestigioasa publicație „The Economist”. Grupurile de fideli ai regimului (prezenți cu contra-manifestații de câte ori autenticii protestatari ieșeau în stradă) organizează mai nou mitinguri pro-Gărzile Revoluționare și anti-lideri politici civili. În plus, surse din interiorul primei runde a negocierilor de la Islamabad au dezvăluit că mediatorii pakistanezi au încercat din răsputeri să aplaneze diferendele dintre negociatorii iranieni propriu-ziși și „specialiștii” care îi însoțeau și (abia acum am înțeles) încercau să se asigure că mandatul încredințat de conducerea militară de la Tehran este îndeplinit la literă: nimic despre programul nuclear.

Programul nuclear, pe care Gărzile Revoluționare îl consideră nenegociabil, continuă să fie un motiv de tensiune la vârful conducerii Iranului. Constituția Republicii Islamice – neamendată încă – stipulează că Liderul Suprem, respectiv bine-ascunsul Ayatollah Mojtaba Khamenei, este autoritatea supremă în stat, deasupra celor trei puteri – executivă, legislativă și judiciară – cărora le stabilește liniile directoare.  Liderul Suprem are primul și ultimul cuvânt. De la el obțin reprezentanții Iranului mandatele de reprezentare și negociere.

Nu numai președintele Trump reclamă că nu are cu cine sta de vorbă din conducerea de la Tehran. Nici demnitarii civili nu și-au văzut vreodată Ghidul Suprem, pe Mojtaba Khamenei. În presa controlată de regim au apărut indicii ce confirmă zvonul că a existat, redactată de curând, o scrisoare adresată de demnitari civili Ayatollahului Mojtaba Khamenei, semnată, între alții, de Ghalibaf și de Araghchi. Epistola a nemulțumit profund conducerea militară. Aceasta ar explica de ce fiecare dintre  semnatari a fost nevoit să posteze pe rețelele de socializare, în aceeași zi, pe 23 aprilie, un angajament de loialitate, folosind în text formula consacrată: “Un Dumnezeu, un Conducător, O Națiune, un Drum!”.

Dacă Mojtaba Kahmenei mai există totuși – bine pitit, nu de rachetele israelienilor, ci de propriul popor – ideea iscusită a liderilor dictaturii militare se va întoarce împotriva lor. Să pui în fruntea Iranului, făcându-i conturi pe Telegram și X, unde chipurile s-ar exprima el însuși, să pui în fața lui Dumnezeu, să pui să călăuzească națiunea un personaj în stare vegetativă este mai mult decât o impietate. Definiția științifică a stării vegetative („unresponsive wakefulness syndrome”) sună astfel: situația în care „funcțiile autonome ale trunchiului cerebral (respirație, circulație, digestie) există, însă funcțiile cognitive superioare ale cortexului cerebral sunt absente”.

La întrebarea cât va putea supraviețui dictatura militară din Iran sub flamura unui Ayatollah Ascuns, răspunsul poate fi și: până la războiul civil.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE