Femei criminale în serie din România (I). Vera Renczi, „văduva neagră” care a ucis cu arsenic 35 de oameni, e doar o legendă inventată de presa americană

Se spune despre ea că a ucis 35 de bărbați, pe care-i ținea în sicrie de zinc, în pivnița castelului, unde cobora seara şi se aşeza într-un fotoliu roşu, cu un pahar de şampanie în mână, admirându-şi opera. 

Primele ştiri despre Vera Renczi au apărut în 1925, în ziarele din SUA. Apoi, povestea ei a crescut, ca un bulgăre de zăpadă ce se rostogoleşte la vale, fără ca nimeni să verifice cât adevăr şi câtă minciună se ascund înăuntru.

Vera Renczi e astăzi la fel de celebră precum Ted Bundy. S-au scris mii de articole despre ea, dar şi cărți, în toate limbile lumii. S-au făcut filme şi piese de teatru, iar în 2005, povestea ei a apărut în  documentarul „Femei mortale” de pe Discovery Channel. Oameni de ştiință reputabili, specialişti în psihologie, chimie sau criminologie i-au dedicat studii şi au psihanalizat-o pe Vera Renczi, fără să ştie cu certitudine dacă ea este un personaj real sau inventat. Se spune că nu trebuie să lăsăm adevărul să strice o ştire bună. Însă, fără adevăr, nu există nicio ştire, oricum ar fi ea.

Cine a publicat prima ştire despre Vera Renczi, alias „Madame Renici”

La început, Vera Renczi a fost numită „Madame Renici”. S-a spus că prima ştire despre  ea ar fi apărut, pe 22 mai 1925, în ziarul „Danville Bee”, sub semnătura lui Otto Tolischus, care pe atunci era corespondent în Berlin pentru agenția de presă „Universal Service”. Tolischus avea să primească Premiul Pulitzer în 1940, pentru reportajul său despre ascensiunea Germaniei naziste. Putea să se înşele un jurnalist premiat cu Pulitzer în privința unei criminale precum Vera Renczi?

Dar nu Tolischus e cel care a dat primul ştirea. La o verificare atentă în arhiva ziarelor tipărite din SUA, descoperim că pe 19 mai 1925, deci cu trei zile mai devreme, „The Washigton Times” publica pe prima pagină o corespondență (nesemnată) din Londra despre Madam Renici, sub titlul: „Păstra trupurile pretendenților ucişi în cutii de tablă”. 

„Lumea a produs o altă Lucreția Borgia, o femeie la fel de nemiloasă, dacă nu chiar mai nemiloasă decât originalul, în opinia de astăzi a poliției europene care studiază cazul straniu al Madamei Renici, la Berkerkul, Serbia”, scria „The Washington Times”.

În articol se mai precizează că „femeia a avut deja audieri preliminare, pentru acuzațiile de ucidere a doi soți, a unui fiu în vârstă de zece ani și a 32 de pretendenți (iubiți – n.r.), toți cu arsenic. Potrivit surselor, femeia a mărturisit crimele, explicând: «I-am eliminat pentru că eram geloasă că, atunci când se vor sătura de dragostea mea, mă vor părăsi pentru o altă femeie”.

După ce a ucis cele 35 de victime, scrie ziarul american, Madame Renici „a pus cadavrele în cutii de zinc, sigilate ermetic și le-a păstrat în pivniță, susține acuzarea. Pe fiecare cutie erau trecute numele și vârsta fiecărei victime și numărul de zile în care fusese presupus pretendent al femeii. Şi-a ucis fiul, după cum a mărturisit poliției, pentru că acesta aflase de cutiile din pivniță.”

Jurnalistul premiat cu Pulitzer anunță: Criminala e o româncă de 30 de ani

„O altă Lucreția Borgia” însemna un subiect fierbinte pentru presa din SUA care, la începutul secolului trecut, scria asiduu despre ducesa de Ferrara care a fost acuzată că ar fi comis mai multe crime, prin otrăvire.

Aşa că a doua zi, pe 20 mai 1925, ştirea despre „Madam Renici” a apărut și în ediția de dimineață a ziarului „South Bend New Times” din Indiana care, citând agenția de presă „International News Service”, a titrat: „Noua Lucrezia Borgia scoasă la lumină de munca ofițerilor europeni”.

Iar două zile mai târziu, pe 22 mai 1925, „Danville Bee” publică articolul trimis de Otto Tolischus din Berlin. Viitorul laureat cu Pulitzer dă amploare subiectului, oferind informații noi, dar şi câteva tuşe personale. Spune despre Madam Renici, „cea mai mare ucigașă din epoca modernă”, că este „o româncă în vârstă de 30 de ani, descrisă ca fiind «frumoasă ca o pictură»”.

Despre victimele ucise „cu arsenic și alte otrăvuri puse în mâncare”, Tolischus spune că „perioada medie în care fiecare a rămas favoritul frumoasei românce a fost de șase până la șapte luni, timp în care au trăit în cea mai mare armonie și fericire, până când iubitul dispărea brusc. Victimele aveau toate vârste cuprinse între 23 și 30 de ani, cu excepția băiatului. Paisprezece dintre ele erau români.”

Din păcate, jurnalistul nu menționează nicio sursă pentru informațiile publicate, aşa cum ar fi fost firesc. 

Articolul scris de el a fost preluat ulterior şi de alte ziare din SUA, numele doamnei Renici fiind  consemnat uneori şi „Reniel”.

O săptămână mai târziu, știrea despre criminala din România care a ucis 35 de oameni apare şi în „The Bamberg Herald”, un ziar din Carolina de Sud.

Dar povestea explodează în august 1925, când un ziar din Texas îi dedică o pagină întreagă, cu poze şi cu detalii suculente. Acesta este momentul în care vine pe lume Vera Renczi, un personaj a cărui notorietate a crescut în timp, precum calitatea şampaniei pe care legenda spune că ea ar fi băut-o în pivnița cu sicrie. 

Actul de naştere al Verei Renczi: o pagină de ziar din statul Texas 

Pe 2 august 1925, ziarul „San Antonio Light” din Texas publică o corespondență din Paris despre „o adevărată doamnă Barbă Albastră”, cu referire la personajul din povestea lui Charles Perrault care și-a ucis șase soții. Acest articol amplu reprezintă aluatul din care aveau să crească, după dospire, poveştile contemporane.

„Un caz extraordinar, raportat din Berkerekul, în Jugo-Slavia, este larg discutat la Paris și a dat naștere la argumentul că femeia este mai crudă decât bărbatul. O tânără frumoasă și bogată este acuzată că și-a ucis treizeci și cinci de soți și iubiți, pur și simplu «pentru că nu suporta gândul că aceștia ar putea iubi o altă femeie»”, notează autorul, rămas anonim, căci articolul e nesemnat.

El o numeşte pe criminala din Berkerekul: doamna Vera Renczi. Spune că ea a fost prinsă după ce o femeie din oraș a reclamat la poliție că soțul ei, „un bancher important”, a dispărut după ce o vizitase pe Vera Renczi. Iată ce a urmat: 

„Zvonurile despre dispariția stranie a unor bărbați circulau de ceva vreme, dar mulți se temeau să ia măsuri împotriva văduvei bogate și distinse, care părea să exercite o fascinație misterioasă asupra tuturor celor care intrau în contact cu ea. Aproape toți bărbații dispăruți erau din locuri îndepărtate și nu existau rude care să poată fi interogate în legătură cu dispariția lor.

În cele din urmă, soția bancherului a cerut insistent ca poliția să percheziționeze pivnița casei doamnei Renczi, un castel vechi.”

Arsenicul găsit „într-un compartiment secret din spatele budoarului”

Jurnalistul de la „San Antonio Light” scrie că, „realizând că reputația orașului era în joc, poliția a acționat cu mare energie. Înainte ca doamna Renczi să aibă habar de acuzațiile aduse împotriva ei, polițiștii au înconjurat castelul și au pătruns în pivniță. Pentru a ajunge acolo, au trebuit să străbată lungi coridoare cu bolți de piatră și să spargă trei uși de fier. O bătrână servitoare s-a opus cu înverșunare intrării lor și au fost nevoiți să o încătușeze. Când au ajuns, în sfârșit, în pivnița vastă, boltită, o priveliște uimitoare li s-a dezvăluit sub lumina lanternelor. În jurul pivniței erau aranjate ordonat nu mai puțin de treizeci și cinci de sicrie de zinc, fiecare purtând numele și vârsta ocupantului. Toți erau bărbați.

Poliția a arestat-o imediat pe doamna Renczi, care fusese prinsă în luxosul ei budoar. Ea a fost dusă în fața unui judecător de instrucție, sub acuzația că i-a ucis pe bancherul Leo Pachich și a altor persoane.

O anchetă minuțioasă a arătat că pe sicriele din pivniță erau numele a doi dintre soții ei, al fiului ei (în vârstă de 10 ani) și ale celor 32 de bărbați care fuseseră iubiții ei.”

Mai departe, ziarul publică date din anchetă, fără a preciza sursa lor. Se spune că Vera Renczi a negat vehement acuzațiile, la început, explicând că bărbații găsiți în pivniță „sunt prieteni și rude de care am avut grijă. Unii dintre ei erau locuitori ai orașului care au fost uciși de germani, când au trecut pe aici.”

Dar poliția a investigat şi „a găsit dovezi copleșitoare ale vinovăției ei”. Iar proba infailibilă a fost descoperită „într-un compartiment secret din spatele peretelui budoarului ei: o cantitate de arsenic suficientă pentru a ucide o sută de oameni. Această otravă este foarte comună în Jugo-Slavia, fiind găsită, în combinație cu metale, în mai multe mine de acolo. Se pare că Madam Renczi folosise otrava pe aproape toate victimele sale. Le-a administrat-o în vinurile alese, cu care i-a ademenit spre moarte. Le-a servit-o în farfuriile de la cinele delicioase pregătite pentru ei.”

În fața dovezilor copleșitoare, Vera Renczi a cedat și și-a mărturisit crimele. Jurnalistul descrie un dialog între ea şi polițistul care o ancheta, în care femeia spune că şi-a ucis iubiții pentru că „erau bărbați” şi „nu puteam suporta gândul că ar putea îmbrățișa o altă femeie, după ce m-au îmbrățișat pe mine”.

Date despre copilăria Verei Renczi şi despre câinele pe care ea l-a otrăvit

Jurnalistul de la „San Antonio Light” mai scrie că „doamna Renczi s-a născut în București, România, și a rămas acolo până la vârsta de 10 ani. Cam în acea perioadă, tatăl ei a decis să se mute în Jugo-Slavia, numită atunci Serbia, unde o proprietate moștenită de la un unchi care murise recent îi oferea ocazia de a-și construi o casă. Așa că Vera l-a urmat pe tatăl ei la Berkerekul”.

Ne este oferită şi o întâmplare din copilăria Verei Renczi: „Într-o zi, câinele care îi fusese dăruit Verei a fost găsit mort în grădină. Tatăl ei a întrebat-o pe fată cum a murit.  «Oh», a răspuns Vera, «l-am otrăvit». Tatăl a părut surprins. «Și de ce ai făcut asta?», a întrebat el. «Pentru că», a răspuns micuța Vera, «aseară, te-am auzit din întâmplare cum îi spuneai unui vecin că-i vei da câinele meu, pentru că lătra prea mult noaptea.» «Așa am zis. Şi de ce l-ai omorât?» «Pentru că e câinele meu şi nu vreau să aparțină altcuiva. Când mă părăsește, părăsește această lume.» Tatăl nu a zâmbit la aceste ultime cuvinte. I-a dat fiicei sale o bătaie bună, pentru a o învăța că nu trebuie să fie atât de geloasă”, scrie reporterul din Paris.

Mai departe, el spune că Vera Renczi „s-a căsătorit devreme cu un bogat om de afaceri bogat din Berkerekul. La acea vreme, ea a decis că viața la oraș era prea stresantă și l-a obligat pe soțul ei să locuiască în castelul de la marginea orașului. Aproximativ un an mai târziu, s-a născut un copil.” 

La scurt timp, soțul ei a dispărut subit. După doi ani, ea „s-a căsătorit din nou, de data aceasta cu un bărbat mai tânăr”, care „a rămas cu ea timp de patru luni”, până într-o zi, când „Vera a venit în oraș şi le-a spus tuturor că și al doilea soț o părăsise și plecase, nu se știe unde.”

De atunci, potrivit presei americane, ea a început să-şi „vâneze victimele într-una sau două cafenele mai elegante din Berkerkul”, unde „venea singură, aproape în fiecare seară”. 

„Misterioasa Vânătoriță” cu ochii căprui și „de o frumusețe impecabilă”

Localnicii, scrie ziarul „San Antonio Light”, ştiau că ea trebuie să-şi facă apariția în cafenea la ora 23:00. O numeau „Misterioasa Vânătoriță” și le explicau străinilor că este „o văduvă româncă”, cu ochii căprui, „foarte bogată, de o frumusețe impecabilă”, care „vine în oraș în căutarea unor tineri. Când găsește unul, îl duce la ea acasă. Și după o vreme, vine în căutarea altuia. Unii bărbați rămân cu ea o săptămână, alții mai puțin, alții mai mult. Nu a ales niciodată pe cineva din acest oraș, toți sunt bărbați din afara orașului. Și ei nu se mai întorc după ce ea i-a avut.”

Ziarul american mai precizează că Vera Renczi „le spunea uneori vecinilor că l-a trimis (pe iubit – n.r.) înapoi, în țara lui, după ce se săturase de el”.

Iar articolul se încheie cu precizarea că „sârbii sunt îngroziți de crimele doamnei Renczi. În America și în unele țări europene, în special în Franța, s-ar spune că era nebună. În Jugo-Slavia nu se cheltuie bani pentru a angaja experți care să dovedească că ucigașii sunt nebuni, iar publicul este în general dornic să vadă frumosul monstru al geloziei și pasiunii trimis prompt la spânzurătoare”.

Să recunoaştem, povestea este captivantă. Are suspans şi emoție, dar mai ales, are Eros şi Thanatos. Dar are şi vreun sâmbure de adevăr?

Oraşul care nu există. Castelul care nu seamănă și prin care n-a răsărit Vera Renczi 

În toate ştirile publicate de ziarele din SUA în 1925 avem câteva constante: numărul victimelor (35), sicriele/cutiile din zinc în care erau ele depozitate, modus operandi (otrăvirea cu arsenic) şi localitatea din Yugo-Slavia/Serbia unde s-ar fi petrecut aceste crime în serie: Berkerkul sau Berkerekul. În cele peste 23 de milioane de ziare vechi încărcate în arhiva Congresului american, numele acestor localități apar doar în articolele care relatează despre crimele comise de Madam Renici/Reniel/Vera Renczi. În rest, orașul nu există. Iar acesta este primul „red flag”.

La începutul secolului trecut, în Iugoslavia era un oraş cu nume asemănător: Bečkereku. Veliki Bečkereku (Marele Becicherecu – n.r.), astăzi Zrenjanin. El se află în Banatul sârbesc, la numai 45 de km de granița cu România, și e tăiat în două de râul Bega, ce coboară dinspre Timişoara. Poate fi Veliki Bečkereku orașul în care a trăit Vera Renczi?

În articolul publicat de „San Antonio Light” se spune că cele 35 de victime au fost ucise în „castelul de la marginea orașului”. Chiar la ieşirea din Veliki Bečkereku, pe malul Begăi, există castelul Ečka (Ecica – n.r.), vechi de două secole. El a fost ridicat de fiul lui Lazar Lukač (Lazăr Lucaci – n.r.), un negustor armean de origine, născut la Timişoara. A locuit Vera Renczi în acest castel?

Potrivit datele publicate pe site-ul castelului, la începutul secolului trecut moşia din Ecica era condusă de contesa Alice Harnoncourt Pallavicini, căsătorită cu fiul ambasadorului imperial din Turcia, iar din 1922, conacul a fost închiriat către Zagrebačka Banka, cea mai mare bancă din Croația.  

Nici urmă de Vera Renczi prin castelul din Ecica. De altfel, imaginea publicată de „San Antonio Light”, cu castelul Verei Renczi, n-are nicio legătură cu stilul arhitectural al castelului Ečka, care rămas aceleaşi până în zile noastre. 

Presa interbelică din România n-a publicat nimic despre faimoasa criminală în serie 

Potrivit datele publicate de ziarele din SUA, Madam Renici, adică Vera Renczi, avea 30 de ani în 1925. S-a stabilit că ea avusese 32 de amanți, iar „perioada medie în care fiecare a rămas favoritul frumoasei românce a fost de șase până la șapte luni”, scrie Otto Tolischus. La un calcul simplu, asta înseamnă că ea începuse să-i ucidă de la vârsta de 14 ani. Dar înainte, ea fusese căsătorită un an cu primul soț, apoi, după doi ani de la dispariția lui, s-a recăsătorit „cu un bărbat mai tânăr”, care „a rămas cu ea timp de patru luni”, scrie „San Antonio Light”.

Ca toate acestea să fie reale, ar fi trebuit ca Vera Renczi să se mărite pentru prima oară pe la vârsta de 10 ani, ceea ce este total exagerat, chiar şi pentru acele vremuri. 

În povestea înflorită de „San Antonio Light” se spune că relațiile Verei Renczi cu cei ucişi au durat „o săptămână”, mai mult sau mai puțin. Dar, potrivit aceluiaşi articol, ea ieşea la vânătoare de bărbați, în „cafenele mai elegante din Berkerkul”, „aproape în fiecare seară”, ceea ce este un non-sens. 

În plus, jurnaliştii americani nu spun cum reuşea tânăra, care nu e descrisă ca fiind vreun zdrahon de femeie, să manevreze sicriile de zinc, pe care, de asemeni, nu ştim de unde şi cum le procura. Iar dacă avea complici, eventual pe „bătrână servitoare” care a opus rezistență la descinderea poliției, fiind și încătuşată, atunci avem două criminale în serie, necunoscând care dintre ele era figura dominantă.

Existența Verei Renczi nu e contrazisă însă doar de logică, ci şi lipsa oricăror dovezi despre ea în presa interbelică din România. Pe atunci, existau sute de ziare tipărite, iar apetența publicului pentru crime şi senzațional era la fel de mare ca şi acum. În plus, Berkerekul, adică Veliki Bečkereku, era locuit de români şi se afla relativ aproape de noi. 

Doar în perioada 1925-1930, în edițiile din colecția Arcanum existau 26 de ştiri despre Beckerek-ul Mare. S-a scris despre uciderea unui casier de la fabrica de zahăr, despre deschiderea unei filiale a Partidului Român, despre cearta unui țăran cu un grănicer român şi despre multe altele, dar nimic despre Vera Renczi, criminala în serie care, potrivit presei americane, era româncă. Fără îndoială că, dacă subiectul ar fi existat cu adevărat, jurnaliştii de la noi nu l-ar fi cruțat, căci nu ratau poveştile despre crime, de oriunde ar fi fost ele.

Pozele cu Vera Renczi sunt ale altor persoane: o rusoaică, un model și o victimă

Povestea Verei Renczi a supraviețuit trecerii timpului şi a luat amploare, odată cu apariția internetului. În ultima vreme, au apărut date noi, fără citarea vreunei surse a lor: primul soț al criminalei în serie se numea Karl Schick, un bancher austriac bogat și mult mai în vârstă, fiul lor se numea Lorenzo, iar al doilea soț, un alt bărbat bogat, Joseph Renczi. 

În arhiva ziarelor tipărite din SUA sau din România nu există însă nicio referință despre bancherul Karl Schick sau despre Joseph Renczi. Şi nici despre ce s-a mai întâmplat cu Vera Renczi, după ancheta poliției. Datele recente arată, tot fără indicarea vreunei surse, că ea ar fi fost condamnată moarte, dar pedeapsa i-a fost comutată la detenția pe viață și ar fi murit în închisoare „la scurt timp”/1930, 1939 sau 1960, din cauza unei hemoragii cerebrale.  

Într-un studiu realizat recent de Universitatea din Blagoevgrad (Bulgaria) se precizează că Vera Renczi a fost transferată din închisoare „într-o instituție psihiatrică, din cauza simptomelor de demență. S-a susținut că ea nu se temea de închisoare și că știa că legea nu permite să fie condamnată la moarte, iar asta o făcea să simtă că are o putere nelimitată”. Studiul indică drept sursă a acestor informații articolul publicat de „San Antonio Light” în august 1925, însă acolo nu se specifică nimic de acest fel.

Ca să certifice existența Verei Renczi, articolele din perioada actuală au fost ilustrate cu fotografia ei. Există patru versiuni, numai că toate sunt nişte fake-uri. Inclusiv poza folosită pentru ilustrarea episodului despre Vera Renczi de pe Discovery Channel. 

În cele două imagini este tot o Vera, dar e Vera Fyodorovna Komissarzhevskaya, o actriță rusă care a trăit în perioada 1864 – 1910.

De pe lumea cealaltă, Komissarzhevskaya nu mai poate reacționa. Dar Patricia Belda Martinez a rămas înmărmurită în 2012, când şi-a văzut chipul pe post de „Vera Renczi”.

„Ziarul Daily Mirror mi-a furat autoportretul pe care l-am realizat în 2004, folosindu-l pentru a descrie o criminală în serie reală, într-un articol pe două pagini”, scria Patricia Martinez pe facebook. Ulterior, Daily Mirror şi-a recunoscut greşeala şi şi-a cerut scuze public.

Dar această imagine a devenit acum iconică pentru Vera Renczi, aşa încât cu greu mai poți convinge pe cineva că persoana din imagine nu este chiar criminala în serie. Un singur lucru i-ar mai putea face pe oameni să se îndoiască: dacă măreşti luminozitatea imaginii, vei observa că „Vera” are un cercel în nas, modă care nu ajunsese în Europa la începutul secolului trecut.

În fine, ultima fotografie în care se spune că ar fi Vera Renczi îi aparține, de fapt, unei victime: Maria Elena Milagro de Hoyos (1909-1931), o americană de origine cubaneză, devenită celebră post-mortem. Medicul care o trata pentru tuberculoză a făcut o obsesie maladivă pentru ea, iar la doi ani după ce tânăra a decedat, i-a scos trupul din mormânt și a trăit cu el în casă timp de șapte ani. 

Profesor care a studiat crimele din Banatul sârbesc „Vera Renczi e o figură fictivă”

Nu este atât de complicat să ajungi la adevăr. Dar pare complicat să răspunzi la întrebarea: odată descoperit, merită să lăsăm adevărul să strice o ştire bună? 

În cazul Verei Renczi, primii care au răspuns afirmativ sunt cei de la Guinness Book of World Records care, în 1972, au anunțat că n-au reuşit să obțină informații exacte despre crimele comise de Vera Renczi. Prin urmare, ea nu figurează în Cartea Recordurilor, iar la acest moment, cea mai prolifică ucigaşă în serie din lume, bazat pe numărul victime confirmate, e o asistentă medicală din SUA, Jane Toppan.

În mai 2022, ziarul Danas din Serbia a publicat un articol în care explica de ce Vera Renczi „e o invenție”. La această concluzie a ajuns dr. Šimon Đarmati, profesorul de chimie al Universității din Belgrad, care timp de peste  25 de ani a cercetat istoria crimelor comise în regiunea Banatului, în perioada interbelică. Chimist fiind, el a fost pasionat îndeosebi de crimele comise prin otrăvire. 

„Vera Renczi este o figură fictivă. Era ușor să inventezi undeva, în îndepărtata Americă, întâmplări petrecute în micul Banat. Desigur, după apariția primei versiuni despre monstruoasa otrăvitoare, mulți au preluat povestea, care părea autentică, deoarece ea se găsea în mai multe locuri. Dar povestea nu e reală. Nu există niciun cuvânt despre ea în vreo sursă relevantă”, le-a declarat prof. Đarmati jurnaliştilor sârbi.

După ce a studiat cu atenție povestea Verei Renczi, prof. Đarmati a căutat informații în arhivele istorice, în dosarele judecătorești, dar și în ziarele din acea vreme: Politika, Bácskai, Torontalu și Gross Betschkerek Wochenblattu. „Nu există niciun cuvânt despre acest caz nicăieri, iar un astfel de eveniment ar fi trebuit să fie cunoscut și consemnat. Au avut loc schimbări de regim aici, dar poliția și-a făcut treaba”, e convins profesorul universitar din Belgrad. 

El consideră că povestea despre Vera Renczi e „similară cu alte povești, pe care le putem citi despre evenimente din America, așa cum ar fi, de pildă, aterizarea extratereștrilor”.

Anul trecut, în noiembrie, și site-ul asociației „Cancelaria pentru Diplomație Culturală” din Serbia a publicat un articol prin care încerca să demonteze fake-news-ul vechi de un secol despre Vera Renczi.

Micul sâmbure de adevăr din povestea de la Berkerekul: o altă otrăvitoare în serie 

În 1925, când ziarele din SUA o năşteau pe „Lucreția Borgia” de Berkerekul/Veliki Becskerek, în acel oraş din Iugoslavia chiar exista procesul unei criminale în serie: Relics Julka, de 42 de ani, o femeie de naționalitate maghiară (ca şi Vera Renczi), acuzată că a ucis prin otrăvire cu arsenic (ca şi Vera Renczi) trei persoane: 

● pe cel de-al doilea soț al ei (precum Vera Renczi), Relics Miklós. În decembrie 1922, după ce s-a certat cu el, i-a pus treptat otravă în cafea, iar bărbatul a murit, șase zile mai târziu. 

● pe fiul ei vitreg,  Relics Milivoj, care urma să moştenească o parte din averea lăsată de tatăl său. Relics Julka s-a certat şi cu el, iar în decembrie 1923 i-a dat să bea din otravă, ceea ce l-a ucis, după câteva zile de boală.

● pe fiica ei din prima căsătorie, Zsofia Keglevics, care a murit la vârsta de 10 ani (ca şi fiul Verei Renczi), în iulie 1915. Potrivit acuzării, doamna Relics le pusese otravă în cafea celor doi fii vitregi, dar fiica ei a fost cea care a băut din ea şi a murit a doua zi. 

Cazul a fost pe larg comentat, mai ales în presa din Ungaria, unde se scrie că toate cele trei cadavre au fost exhumate, iar în corpul fetiței au fost găsite „zece miligrame de arsenic”. Dar, pentru că trecuse mult timp de la deces, „nu a fost posibil să se determine cu certitudine cauza morții”, iar Tribunalul din Becskerek a achitat-o pe Relics Julka pentru această crimă, din lipsă de dovezi. 

Dar a condamnat-o la moarte, pentru celelalte două crime. În apel, instanța din Novi Sad i-a înlocuită pedeapsa cu închisoarea pe viață. 

Un jurnalist prezent la procesul din Novi Sad nota că Relics Julka, adusă în sala de judecată de un gardian înarmat din Becskerek „poartă o rochie neagră din mătase şi o eșarfă neagră din mătase pe cap. Are pantofi din piele lăcuită, cu bretele, și ciorapi negri din mătase. Pe braț are un șal negru și mănuși negre pe mâini. Înainte de audiere, pe coridor, este veselă. Zâmbește și râde mult, în timp ce vorbește cu deținutul care stă lângă ea. Iar când apare avocatul ei, îl salută cu un zâmbet, îl întreabă când a sosit și-i spune, aproape râzând, că a citit în ziar că un doctor a făcut o declarație, despre cazul ei.” 

Relatarea aceasta are ceva din aerul poveștilor despre Vera Renczi. 

Iar legenda femeii care a pus degeaba România pe harta criminalilor în serie va continua, fără îndoială, să bântuie prin lume, în ciuda tuturor dovezilor care dezvăluie falsul. Povestea Verei Renczi va dăinui, pentru că e un fake-news mult prea vechi, căruia secolul prin care a trecut, fără contestări vehemente, i-a oferit un soi de certificat de autenticitate. Și asta ar putea reprezenta o lecție pentru prezent.  

---

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.