Când scriam, acum vreo opt luni, după ce mă consultasem nu cu “experţi” de-ai lui Boc, ci cu economişti neaserviţi politic, că şomajul va ajunge la un milion de persoane, reacţia unor oficiali a fost “Astea-s fantezii, nici vorbă”. Premierul ne-a aburit şi astă-toamnă, era campanie prezidenţială susţinută de PD-L, că macropolitica guvernamentală ţine şomajul sub control. Ultima oară ne-a vândut castane la dezbaterea Bugetului, a cărui alcătuire nici n-a ţinut seama de evoluţia şomajului. Iată însă că a venit Misiunea FMI-UE, iar Jeffrey Franks n-a ezitat: “Un milion de şomeri e cu siguranţă posibil”. Şi e optimist, neprealuând în calcul că măsurile fiscale aberante ale lui Boc-Vlădescu vor falimenta alte vreo 200.000 de microîntreprinderi, fie ele şi cu 3-4 salariaţi. Nu mai vorbesc de sumedenia de şomeri care au ieşit din plată şi nu mai sunt înregistraţi. La 9,3 milioane de oameni cu drept de muncă (16-65 ani), dintre care doar 4,3 milioane de salariaţi oficiali, mă întreb de unde va plăti Boc indemnizaţiile de şomaj, unde, cât şi cu ce consecinţe va mai îndatora ţara. Țară despre care alt oficial FMI tocmai a apreciat că riscă, alături de Letonia, să intre în 2011 în incapacitate de plată. Boc, însă, o ţine acum într-o ţopăială euforică, îi vine tranşa.
Aşa se întâmplă când un guvern lucrează pompieristic, fără o strategie, fără calculul costurilor şi al consecinţelor sociale. Aşa se întâmplă când un guvern îşi subsumează politica preponderent intereselor electorale, legănându-se cu speranţa că o criză extremă va fi rezolvată de alţii, din afară, iar Cabinetul aşteaptă, ca Nătăfleaţă, să-i cadă o pară mălăiaţă în gura căscată.