Hillary şi Tenzing au fost primii oameni pe Everest

Atingerea a ceea ce pare imposibil de atins a fost dintotdeauna una dintre marile provocări umane. Iar multă vreme, vârful Everest, cel mai înalt munte al planetei, ridicat la 8.848 de metri deasupra nivelului mării, a părut un loc inaccesibil omului. Dar în secolul XX, mai multe expediţii, mai ales britanice, s-au apropiat tot mai mult de cucerirea „sălaşului zeilor”, aflat la graniţa dintre Nepal şi Tibet. Cea mai semnificativă tentativă a aparţinut alpiniştilor britanici, Geroge Mallory şi Andrew Irvine care, la 8 iunie 1924, dădeau asaltul final către vârf, alegând ruta de nord d escaladare a uriaşului din Himalaya. Din păcate, cei doi nu s-au mai întors, ei devenind victimele Everestului. 9 ani mai târziu, un piolet avea să fie găsit la altitudinea de 8.500 de metri şi abia în 1999, a fost descoperit cadavrul lui Mallory, prins în mormântul gheţurilor veşnice. Cum n-a existat vreo dovadă că moartea celor doi ar fi survenit după cucerirea vârfului, obiectivul „supunerii” Everestului a rămas neschimbat.
În 1953, o expediţie condusă de John Hunt a ajuns în Himalaya mai determinată ca oricând să atingă acel imposibil. Organizaţi pe mai multe echipe, alpiniştii au atacat vârful, prima oară, la 26 mai, prin cuplul Tom Bourdillon şi Charles Evans. Extenuaţi de efort, dar având şi probleme cu rezervele de oxigen din tuburi, ei s-au oprit însă la doar 100 de metri de vârf, preferând să se întoarcă decât să îşi găsească sfârşitul acolo. A doua încercare – care era şi ultima planificată – a aparţinut, la 29 mai, echipei formată din neo-zeelandezul Edmund Hillary şi şerpaşul nepalez Tenzing Norgay, care aveau vârsta de 34, respectiv 39 de ani, în momentul ascensiunii. La ora locală 11.30, ei deveneau primii oameni care, cu certitudine, priveau lumea de la cea mai mare înălţime existentă pe planetă.
Reuşita lor i-a transformat instantaneu în nişte celebrităţi mondiale, gloria revenindu-i mai ales reprezentantului Imperiului Britanic, Edmund Hillary. Multă vreme s-a considerat că el a fost chiar primul dintre cei doi care a atins vârful, dar, mulţi ani mai târziu, şi pe fondul unor tensiuni surevenite între cei doi foşti parteneri, Norgay a mărturisit că el fusese, de fapt, primul, dar convenise cu Hillary ca acesta să îşi atribuie întâietatea. Realizarea ar fi putut fi umbrită dacă „primul om pe Everest” ar fi fost un nepalez şi nu un vrednic supus al Majestăţşii Sale, Regina Elisabeta a II-a. Oricum, numele celor doi a fost şi va fi întotdeauna pomenit împreună când va fi vorba de cucerirea, în premieră, a celui mai înalt munte al lumii.
În 17 mai 1995, alpinistul Constantin Lăcătuşu devenea primul român care ajungea pe Everest. Reuşita lui a fost contestată ulterior, mai ales de alţi alpinişti români, care au acuzat inclusiv lipsa unor dovezi de necontestat ale ascensiunii – una dintre ele fiind fotografierea pe vârf, dar cu detalii ale zonei care să confirme că este vorba chiar e vârful Everest – Lăcătuşu prezentând doar fotografii foarte „strânse” în cadru, din care locul în care se află nu poate fi identificat cu precizie.
În 22 mai 2003, însă, odată cu expediţia condusă de David Neacşu, s-a produs şi prima ascensiune de netăgăduit a unor alpinişti români. Şi nu unu, nu doi, ci chiar cinci, în aceeaşi expediţie. Aceştia au fost, în ordinea atingerii vârfului: Teodor Tulpan, urmat la patru ore de Marius Gane şi Lucian Bogdan, apoi de Gheorghe Dijmărescu şi Sebastian Koga. Este de menţionat faptul că Dijmărescu, un român stabilit de mulţi ani în SUA, a urcat de nu mai puţin de nouă ori pe Everest, începând cu anul 1999, dar reuşitele lui n-au practic „contorizate” ca fiind şi româneşti.
 

Urmărește-ne pe Google News