Interviu cu Radu Paraschivescu: „Dacă ne mulţumim doar să arătăm cu degetul şi să râdem, nu suntem de mare folos”

După mai bine de două decenii de scris și peste o sută de volume traduse, Radu Paraschivescu revine în atenția publicului cu două cărți „Brățară pe glezna ta” (Humanitas, 2024) și „În virtutea inepției” (Humanitas, 2025). Prima marchează o schimbare de registru pentru autor; este un roman epistolar cu o componentă confesivă puternică și o dimensiune personală asumată. Despre acest volum, Paraschivescu afirmă că este „ceva complet diferit” de ce a scris până acum. La polul opus, cea de-a doua continuă demersul de documentare și arhivare a derapajelor din discursul public românesc – o lucrare în care umorul e dublat de un ton mai grav, pe fondul unei realități dominate de contraselecție.

În interviul de mai jos, autorul vorbește despre cum își gestionează echilibrul dintre scris și traducere, de ce preferă să scrie acasă, în spațiul său personal, și ce mai poate însemna o scrisoare într-o lume dominată de comunicare instantă. Dialogul atinge teme personale și sociale deopotrivă – de la iubire și puterea minciunii, la România lui 2025.

Cuprins:

„Nu pot scrie în altă parte decât în cămăruţa mea de nouă metri pătraţi”

Libertatea: Sunteţi cunoscut nu doar ca scriitor, ci și ca traducător a peste 100 de volume. Cum a influențat traducerea lucrărilor altor autori stilul dumneavoastră literar și vocea narativă?
Radu Paraschivescu: Dacă există într-adevăr o influenţă asupra felului în care scriu, ea provine din lecturi, nu din traduceri. E destul de greu să nu laşi nimic din ceea ce citeşti să se insinueze în ţesătura scrisului tău. Şi cred că e o pierdere de vreme să-ţi propui una ca asta. Aşa stând lucrurile, e posibil să se observe în cărţile mele urme – nu foarte apăsate, să convenim – de literatură engleză. În principal de roman şi de eseu.

Sunt un cititor frenetic de literatură britanică şi am avut o perioadă, nu mai mare de un deceniu, când am citit cu înverşunare roman comic englez. Îi căutam pe autorii comici şi jubilam la descoperirea câte unui volum rămas necitit, indiferent dacă era vorba despre o carte de P.G. Wodehouse, Michael Sadler, Stephen Clarke, Nigel Williams, Peter Mayle sau Tom Sharpe.

I-am descoperit apoi pe prozatorii cărora nu li se poate pune eticheta de autori comici (lipitul etichetelor e, în general, ceva detestabil), dar din scrisul cărora nu lipsesc poanta, aluzia şi comicul de diverse tipuri: Stephen Fry, Jonathan Coe, David Lodge. Revenind, e posibil ca în cărţile mele să existe mici, foarte mici influenţe din aceşti autori.

În ce priveşte influenţa traducerilor, recunosc că mi-am pus problema mai degrabă invers: nu să fiu contaminat de autorii din care traduc, ci să nu-i fac pe autorii respectivi să semene cu mine şi, prin asta, la fel de grav, să semene între ei. Am avut grijă mereu de lucrul ăsta. Asta ar fi lipsit, paraschivizarea lui Jonathan Coe sau a lui Julian Barnes. Ar fi fost grotesc.

– Cum faceți loc în viața dvs. pentru ambele meserii, unde se unesc și unde se despart?
– Din când în când, aproape ritualic, promit fără să mă oblige nimeni că n-o să mai traduc. De fiecare dată îmi încalc promisiunea. O fac cu bucurie, fără să fiu jenat că nu-mi respect cuvântul, mai ales că destui prieteni îmi spun că ar fi păcat să renunţ definitiv. Oricum, în ochiul public am fost mai întâi traducător şi apoi scriitor.

Am publicat prima traducere în 1991 şi prima carte în 2000. Cele două direcţii se împacă fără probleme, nu se stingheresc şi nu se exclud. De altfel, literatura – nu doar cea română – abundă în scriitori cărora le-a plăcut să fie şi traducători. (Spre a nu mai vorbi de cei care au tradus ca să aibă din ce trăi, după ce li s-a interzis să publice în comunism.) Previzibil, singura problemă e timpul. Nu aş vrea să nedreptăţesc nici scrisul, nici tradusul. Fiindcă, deşi poate părea ciudat, mă simt la fel de bine în ambele ipostaze.

– Și dacă vorbim de scris, aveți un ritual anume, sau când și cum scrieți?
– Nu am absolut niciun ritual, nicio superstiţie, niciun gest de fotbalist înainte să intre pe teren. Scriu pur şi simplu. Dacă o fac dimineaţa, am alături o cană mare cu cafea. Seara, în schimb, cafeaua lipseşte, iar nopţile petrecute la masa de scris au ajuns pentru mine un răsfăţ imposibil. Altfel, nu am nici program de scris, nici tabieturi. Scriu când dă Dumnezeu şi mă bucur că (încă) dă.

Partea delicată e slalomul pe care trebuie să-l fac printre celelalte angajamente (radio, TV, podcast, târguri şi saloane de carte, conferinţe etc.), înainte să mă aştern scrisului. Am o viaţă parcelată şi nu mă pot dedica sută la sută scrisului, cum visez câteodată. Şi încă un amănunt: nu pot scrie în altă parte decât în cămăruţa mea de nouă metri pătraţi, cu pereţii îmbrăcaţi în cărţi şi cu un birou vechi de tot, pe care-l folosesc de prin clasa a VI-a. Am încercat de două ori să scriu în locuri seducătoare (Toscana şi Provence) şi n-a ieşit nimic. În fond, era previzibil. Iluzia auctorială devine un lucru nepoliticos când sub ochi ţi se desfăşoară un drum care şerpuieşte sub straja chiparoşilor.

„Îmi place la nebunie să scriu scrisori”

– La final de 2024 ați lansat „Brățară pe glezna ta”, un roman epistolar, o formă aproape abandonată. Ce poate oferi această structură unui cititor grăbit și conectat la mesaje scurte?
– În primul rând, e imprudent să scrii cu gândul la portretul cititorului tău. Fără să-ţi dai seama, te falsifici dacă faci asta. În al doilea rând, mă gândesc că pe lume nu sunt exclusiv cititori grăbiţi, care reacţionează numai la laconismul unui SMS. „Brăţară pe glezna ta” este un roman epistolar doar în prima lui parte – restul constă în monologul unui supravieţuitor. Mi s-a părut o variantă plauzibilă, fiindcă unul dintre personajele principale rămâne pe loc, pe când celălalt călătoreşte.

Întâlnirile celor doi nu sunt atât de dese cum şi-ar dori partea masculină a cuplului – de aici, ideea vieţii despreună. Pe de altă parte, îmi place la nebunie să scriu scrisori. Îmi plăcea când eram adolescent sau student (cu condiţia să nu mă fi obligat familia să scriu ceva protocolar vreunei rude din provincie), îmi place şi acum.

De altfel, există scrisori şi în alte cărţi ale mele. Puteţi găsi două în „Cu inima smulsă din piept”, de exemplu. Iar unul dintre cele două planuri din „Fluturele negru” constă exclusiv în scrisorile trimise de Caravaggio meşterului Simone Peterzano, maestrul lombard de la care a învăţat să picteze.

– Vă simțiți apropiat de forma asta de confesiune? Credeți că era internetului ne-a alterat modul în care interacționăm unii cu ceilalți?
– Categoric avem alte ritmuri şi alte deprinderi în vremea internetului. Dar nu prea l-aş face vinovat de nimic din ce ni se întâmplă rău. Internetul livrează una dintre formele bune de dependenţă – nu mai poţi să faci mare lucru fără el. În plus, îţi aduce un câştig de timp remarcabil şi e un excelent simplificator al vieţii, mai cu seamă în prozaicul ei.

Cu toate acestea, cred că e posibilă în continuare şi interacţiunea „ca pe timpuri”, spre bucuria jubilativă a paseiştilor. Nu atât de frecvent, de acord, dar e posibilă. În fond, aşa merg lucrurile, iar cine se pune de-a curmezişul tehnologiei şi progresului ei e un caraghios. Revenind la romanul epistolar, da, simt că forma aceasta de literatură nu se potriveşte doar subiectului din „Brăţară pe glezna ta”, ci e, în general, un subgen în care confesiunea se simte în largul ei.

– Există vreo șansă să recuperăm din profunzimea unor discuții în scris, aveți vreo soluție – cum vedeți lucrurile?
– Dar să ştiţi că nu mi se pare că am pierdut profunzimea de care vorbiţi. Scrisorile ca vehicule care transportă idei, sentimente şi aşa-numiţi „pasageri culturali” vor exista cât e lumea. Gândiţi-vă la Epistolarul reeditat la Humanitas, în care se pot citi scrisori semnate de Marin Tarangul, Sorin Vieru, Petru Creţia etc. Gândiţi-vă la „Am inventat Păltinişul!”, o carte compusă din scrisorile lui Constantin Noica, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu.

Gândiţi-vă la atâtea şi atâtea cărţi la patru mâini, care sunt, de fapt, schimburi de scrisori în care se discută despre teme fundamentale ale lumii. Iată doar un exemplu: „Cărţi scrise în doi” de Jorge Luis Borges şi Adolfo Bioy Casares, un volum apărut cu ani în urmă la Polirom. O, nu, profunzimea e acolo, la locul ei, pentru cine ştie s-o caute. Încă n-am pierdut-o, deşi avem uneori impresia că am cedat sub asediul facilului, al vitezei, al superficialului, al mondenităţii cu sclipici şi fără conţinut. Nu e totul glamour în viaţa noastră, deşi bocitoarele de serviciu ale societăţii plâng la mormântul imaginar al profunzimii.

„Brățară pe glezna ta”, mai mult decât o poveste de dragoste

– Ce v-a făcut să spuneți că „Brățară pe glezna ta” e „ceva complet diferit” față de tot ce ați scris până acum?
– Mai multe lucruri. Unul este contextul în care am scris-o, recuperat după un episod medical intens, la limita dintre lumi. Un altul este seria de elemente autobiografice pe care le-am inserat în poveste, într-un joc al identificării în care s-au prins destul de mulţi cititori ai cărţii. În fine, am spus că este un roman „complet diferit”, fiindcă, după părerea mea, el este mai mult decât o poveste de dragoste.

Am avut cititori care mi-au spus că este un roman al dedublării, al privitului în două rânduri de oglinzi, după cum alţi cititori mi-au spus că au fost atraşi de circuitul fals turistic al lui Filip, personajul masculin. Nu în ultimul rând, a fost primul meu roman în care am preluat un personaj mitologic care mi-a fost foarte drag încă din copilărie, pe Icar, şi l-am făcut să supravieţuiască întâlnirii cu soarele. Faptul că soarele lui e o femeie care scrie cărţi e un simplu amănunt.

– Și pentru că vorbim de un roman de dragoste, credeți că iubirea de azi mai are răbdarea scrisorilor? Sau e tot mai mult o chestiune de „ping-pong digital”?
– Există iubiri-rock and roll şi iubiri-blues, există iubiri-lied şi iubiri-gavotă. E riscant să judeci iubirea în funcţie de ritmurile ei. Nu poţi spune că lâncezeala e semn de iubire profundă, iar frenezia nu. Sau invers. E adevărat, amorezii se angajează într-un soi de ping-pong, nu neapărat digital, care poate deveni sing-song (de sperat că nu şi Sing-Sing).

Totul e ca ping-pongul să nu se transforme în tenis la perete. Dacă se întâmplă asta, e semn că povestea de iubire a ricoşat în imaginea unui cântar cu talerele aşezate într-un dezechilibru insurmontabil. Şi totuşi, ce surpriză frumoasă ar fi, pentru mine cel puţin, să citesc acum o scrisoare de dragoste de care nu ştiam, în plină ofensivă digitală, în desfrâul TikTok, în jungla Instagram, în arhipelagul Facebook.

După părerea mea, marile scrisori de dragoste ale lumii poartă în ele flacăra unei senzualităţi enorme, deşi nu au nici măcar un cuvinţel aluziv sau decoltat. Fără ca scrisorile mele din „Brăţară pe glezna ta” să fie „mari” sau „minunate”, ele se păstrează în apele purităţii, ale decenţei în scrierea frazelor. Am ţinut morţiş ca Brăţara să nu aibă nici cea mai mică alunecare în inavuabil, în excesiv, în sexualitate, gratuită sau nu.

Interviu cu Radu Paraschivescu: „Dacă ne mulţumim doar să arătăm cu degetul şi să râdem, se cheamă că nu suntem de mare folos”

Iubire vs îndrăgostire

– Ați spun că vă „îndrăgostiți repede” și vă trece greu – pentru un pasionat de iubire, cum ați defini acest sentiment?
– Presupun că ar fi ceva mai complicat dacă m-aş îndrăgosti greu şi mi-ar trece repede. Mă rog, fraza pe care o citaţi face parte dintr-o mai veche prezentare de pagina a doua pe care mi-am compus-o singur, într-un registru ludic în care l-am amestecat pe Caravaggio cu laptele, pe Inès de Castro cu rezistenţa la broccoli şi pe Maradona cu programările la medic.

Mă supraevaluaţi când mă consideraţi „un pasionat al iubirii”, deşi m-aş putea încăpăţâna să văd în asta un compliment. E bine totuşi să spun că nu am înzestrări donjuaneşti (şi nu ştiu să fi avut vreodată) şi că nu „mă ocup” de iubire cum te-ai ocupa de o specie de fluture, de un virus sau de un taifun. Asta chiar dacă iubirea poate prelua destule din zborul fluturelui, din ravagiile virusului şi din forţa taifunului. De definit n-am cum s-o definesc, ar fi indecent să încerc aşa ceva. Ar fi ca şi cum i-aş ordona unei cascade să se oprească.

– Mai bine ne îndrăgostim sau mai bine iubim? De ce?
– Vi se pare o situaţie de tip „sau-sau”? Mie, nu. Pe urmă, iubirea nu înseamnă doar să ai parte de o flamă care te smulge de pe picioare şi dă cu tine de toţi pereţii vieţii. Poţi să iubeşti şi aşezat, cuminte, combinând delicateţea cu discreţia, cu atenţia, cu veghea şi cu grija minut cu minut pentru cel iubit. Îţi iubeşti copilul, părinţii sau bunicii fără să te îndrăgosteşti de ei ca în filme.

La fel, îţi iubeşti profesorul sau mentorul care te-a pus pe orbita corectă. Îndrăgostirea – cea reală, nu impresia îndrăgostirii – înseamnă să te aventurezi dincolo de geamandurile instinctului de conservare, să faci nebunii de care nu te-ai fi crezut vreodată capabil, să trăieşti febril, simţind mereu că nu-ţi ajunge timpul petrecut cu persoana de care te-ai îndrăgostit, să vorbeşti în gura mare cu persoana în chestiune, chiar dacă nu e lângă tine.

Îndrăgostitul poate fi în egală măsură înduioşător şi ridicol, admirabil şi patetic, imprevizibil şi efervescent. Şi n-are rost să-i iei temperatura, va fi mereu ridicată, cochetând măcar metaforic cu incandescenţa.

„Nu ţara e ineptă, ci o parte dintre aleşii şi vedetele ei”

– Ați adunat perle și absurdități din spațiul public timp de ani buni. În „În virtutea inepției”, tonul pare mai grav decât ironic. România devine mai ineptă sau noi devenim mai obosiți de ea?
– Am recitit prefeţele şi lămuririle volumelor anterioare din serie şi mi-am dat seama că aici, la „În virtutea inepţiei”, cheful de glumă al prefaţatorului a scăzut. O fi de vină şi obişnuirea cu materia primă – cine spunea că te obişnuieşti repede doar cu binele? Uite că o faci şi cu entorsele de discurs public. Nu cred însă nici că România e mai ineptă, nici că am obosit studiind-o. Oricum, nu ţara e ineptă, ci o parte dintre aleşii şi vedetele ei. Ţara, biata de ea, nu are nicio vină.

Cred pur şi simplu că tot mai multă lume îşi dă seama că râsul în faţa acestor gogomănii se cuvine să fie epidermic: o primă reacţie, atât. Iar după râs trebuie să mai apară ceva, eventual niscai soluţii de ameliorare a prestaţiei publice a celor care ocupă scena. Dacă ne mulţumim doar să arătăm cu degetul şi să râdem, se cheamă că nu suntem de mare folos.

– De ce credeți că „inepția” prinde rădăcini atât de adânci în discursul public și mai ales de ce publicul o acceptă?
– Pe de o parte, au dispărut filtrele care înainte făceau ca producţia de inepţii să fie considerabil mai mică. Să ne înţelegem, ele se găseau şi atunci. Dar ziarul şi revista aveau redactor şi corector, iar site-urile – unde există un bun-plac gramatical şi frazeologic desăvârşit – nu existau. Pe de altă parte, acum numărul celor care apar în public, în media sau în alte locuri, e incomparabil mai mare decât cu patruzeci de ani în urmă. Şi pe cât de bine e că a dispărut cenzura, pe atât de regretabilă e absenţa autocenzurii. În fine, poate că şi slaba noastră apetenţă pentru citit – ştiţi bine cum arătăm în studiile de specialitate – favorizează năstruşniciile, confuziile şi erorile de atâtea alte tipuri. Cât despre public, el se amuză şi, poate, se răzbună în felul lui. Am auzit de multe ori comentarii din categoria „O avea bani de întors cu lopata, dar şi pisica mea vorbeşte mai bine decât el”.

– De fapt, spun toate astea ceva despre noi ca nație?
– Ele spun mai multe lucruri, dar o să mă opresc la unul, care mi se pare gravisim: succesul în formă continuată al contraselecţiei. Se vorbeşte enorm despre meritocraţie, dar, din păcate, ne limităm la fraze frumoase, aspiraţii şi promisiuni. Contraselecţia, între timp, îşi face mai departe lucrarea. Şi cei mai mulţi dintre noi au de suferit.

România, la intersecția dintre spital, circ și curte a miracolelor

– Care este una dintre cele mai absurde fraze pe care ați auzit-o în spațiul public românesc și care v-a făcut să spuneți: „Da, asta trebuie să intre în carte”?
– Mă invitaţi să comit o nedreptate şi, alegând o stupizenie sau o absurditate, să neglijez alte câteva sute. O să intru în joc totuşi şi o să vă prezint un podium personal. Locul 3: „Lagărele din Germania sunt tot lucrătură evreiască” (Gheorghe Funar). Locul 2: „Mă simt atât de frustrat din timp în timp, încât, dacă n-aş fi român, aş spune că nu sunt român” (Ion Ţiriac). Locul 1: „Eminescu este omul cel mai periculos după Iisus Hristos” (Călin Georgescu).

– Cum v-ați documentat pentru cartea asta?
– La fel ca la precedentele cinci: mult (de fapt, prea mult) TV, mult YouTube, multe plimbări pe site-uri şi, la nevoie, discuţii şi mici mâini de ajutor de la prieteni la secţiunile unde ştiam că nu aş fi răzbit singur – de pildă, la citatele din lucrările de bacalaureat. O să vă mire, probabil, dar încă îmi notez uneori stupizenii cu pixul într-un carnet, cum am făcut la „Fie-ne tranziţia uşoară!”, prima dintre aceste culegeri. Nu e singura metodă, e doar una dintre ele. În plus, fiindcă prietenii îmi cunosc obiceiurile, pe unele dintre năzdrăvăniile din volum le-am primit pe e-mail sau prin WhatsApp de la ei.

– În cartea dvs., România pare un amestec de spital, circ și curte a miracolelor. În ce punct dintre cele trei suntem în 2025?
– Suntem la intersecţia dintre ele şi ştim că niciuna dintre aceste destinaţii nu este un spaţiu de cazare convenabil. Pe vremea când era preşedintele lui Dinamo, Nicolae Badea a remarcat, într-o perioadă de criză de rezultate, că „echipa e excelent situată între Spitalul de Urgenţă şi Circul de Stat”. Şi, da, există şi personaje venite parcă din romanele lui Hugo, mai cu seamă din Curtea Miracolelor. N-aş vrea să se înţeleagă de aici că suntem fără scăpare, condamnaţi, terminaţi etc. Nu am stofă de tenor al catastrofei. Spun doar că, în privinţa discursului public, miza acestei culegeri, avem restanţe pe care nu ştiu când o să le rezolvăm.

– Ce personaj din politica românească actuală ar fi cel mai ușor de confundat cu un personaj de comedie neagră?
– Aici stăm destul de rău. Ori nu excelez eu la capitolul spirit de observaţie, ori chiar nu prea avem aşa ceva. Suntem, în schimb, bine dotaţi pe alte paliere: umor absurd, comic burlesc, umor involuntar etc. Şi mereu apar nume noi, new entry-uri, ca în clasamentele muzicale.

„O minciunică nu convinge multă lume. O minciună gogonată, da”

– Ce anume face ca românii să cadă atât de ușor în capcana pseudoadevărului?
– O explicaţie ţine, cred, de arhitectura minciunii, a falsului. Se ştie că dacă vrei ca o minciună să fie credibilă, trebuie ca ea să fie greu de crezut şi de acceptat. O minciunică nu convinge multă lume. O minciună gogonată, da.

Crainicii TVR din decembrie 1989 au pus în circulaţie o sumedenie de minciuni gogonate şi au manipulat fără jenă, iar manipulările lor au dat roade. De la terorişti la otrăvirea reţelei de apă şi de la deraierea trenurilor la dinamitarea centralei de la Cernavodă, totul a fost scris şi jucat în logica minciunii baroce.

A doua explicaţie se leagă de credulitatea persoanelor vulnerabile: fie prost informate, fie bolnave, sărace sau disperate. Un om bolnav şi deznădăjduit va muşca momeala pseudoadevărului şi va crede că se poate lecui cumpărând cine ştie ce flacon cu apă colorată de la un şarlatan care face avere din suferinţa altora. În fine, a treia explicaţie, de dată relativ recentă, ţine de propaganda ostilă României şi de felul cum se manifestă ea pe reţelele sociale, cu precădere pe TikTok.

– Ați criticat de multe ori degradarea limbajului. Cum arată, pentru Radu Paraschivescu, un român care „vorbește bine”?
– Trebuie spus că un asemenea portret nu înseamnă doar acurateţe gramaticală. Înseamnă recurs la nuanţe şi la stil, înseamnă plasticitate a discursului, înseamnă – foarte important pentru mine – evitarea clişeelor. Sunt mulţi asemenea vorbitori, iar ei nu provin întotdeauna din rândul filologilor, deşi avem multe exemple şi din această zonă. Sandu Stermin şi Vlad Zografi, Ioan Stanomir şi Rodica Zafiu, Alexandru Tomescu şi Georgeta Filitti, Răzvan Popovici şi Dan Alexe, Gabriel Liiceanu şi Horia Patapievici. Sunt primele nume care mi-au venit în minte.

– Dacă ați putea scrie o singură scrisoare deschisă către România, ce ar conține primul și ultimul paragraf?
– La început aş asigura-o că nu o s-o părăsesc niciodată, indiferent cum ar sta lucrurile. La sfârşit aş ruga-o să se ferească de patrioţii care îi fac rău susţinând că-i vor binele. Nu de alta, dar musteşte ţara de Caţavenci care o adoră la microfon şi o jefuiesc după ce se stinge beculeţul roşu al înregistrării.

Foto: Inquam Photos / Bogdan Buda

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE