INTERVIU | Raluca Grosescu, specialist în drept penal internațional: „Este probabil ca CPI să emită un mandat de arestare împotriva lui Benjamin Netanyahu pentru crime împotriva umanității”

Pentru a înțelege piedicile de a aplica dreptul internațional, Libertatea a invitat-o la un interviu pe Raluca Grosescu, lector la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA), ale cărei cercetări academice se concentrează pe justiția și memoria postdictatorială în Europa de Est și America Latină și istoria globală a dreptului penal internațional.

Grosescu a publicat, în acest an, la Oxford University Press, monografia „Justice and Memory after Dictatorship: Latin America, Central Eastern Europe and the Fragmentation of International Criminal Law”, în care analizează cât de greu a fost pentru periferiile sistemului global de a-și trage la răspundere torționarii. 

Mai mult, cercetătoarea a urmărit plângerile Ucrainei și ale Africii de Sud împotriva Rusiei, respectiv Israel, și aduce explicații detaliate despre aceste spețe. 

Libertatea: De ce ați ales cele două regiuni, Europa de Est și America Latină, pentru a analiza comparativ modul în care statele din aceste regiuni au reușit să tragă la răspundere actorii care au comis crime împotriva umanității?
Raluca Grosescu: Cele două regiuni sunt semiperiferii ale sistemului global, care au fost afectate în timpul Războiului Rece de violență politică și crime de masă comise de regimuri dictatoriale de stânga, comuniste (Europa de Est) și militare de dreapta (America Latină). 

Recomandări

Tânărul din Sibiu care și-a omorât iubita le-a spus anchetatorilor că era drogat şi gelos. Filmul crimei

Gulagul, represiunea politică din anii ’50 în Europa de Est, Caravana Morții din timpul lui Augusto Pinochet în Chile sau Zborurile Morții din Argentina – în care sute de opozanți politici au fost sedați și aruncați vii în ocean – sunt doar câteva exemple. În ciuda magnitudinii violenței, sistemul ONU nu a creat tribunale internaționale care să judece crimele de masă comise în timpul acestor dictaturi. 

Justiția referitoare la aceste crime s-a înfăptuit în principal în cadru național, iar activiști pentru drepturile omului și judecători din cele două regiuni au reinterpretat deseori dreptul penal internațional într-o manieră nonconvențională – care a deviat de la interpretările dominante ONU – pentru a putea intenta procese foștilor oficiali dictatori. 

Europa de Est și America Latină oferă, așadar, posibilitatea de a înțelege cum dreptul penal internațional este creat, reimaginat dinspre semiperiferii și cum noi constructe de drept contestă interpretări dominante care lasă în continuare fără răspuns importante episoade de violență politică. 

– Din ce am citit în cartea dumneavoastră, activiștii au avut rolul de a lărgi definiția acceptată de ONU a genocidului. 
– Scopul acestor activiști a fost de a include genocidul cultural împotriva populațiilor indigene în Guatemala sau a include în grupurile protejate mișcările de eliberare națională antisovietică în Lituania. 

Recomandări

Cum se folosea Securitatea de copii pentru a controla sistemul de învățământ. Fenomenul elevilor informatori din România comunistă

Judecători din ambele regiuni au folosit interpretări mai flexibile ale principiului non-retroactivității, bazându-se nu numai pe legile naționale scrise, ci și pe convenții internaționale – uneori chiar neratificate de țările lor – și pe drept internațional cutumiar. Meritele acestor activiști sunt incontestabile. 

Activiștii latino-americani, de pildă, au reușit după decade întregi de militantism să pună pe harta ONU crima internațională de dispariție forțată. Prin mobilizările lor transnaționale, militanții latino-americani au activat principiul jurisdicției universale, care permite trimiterea în judecată a responsabililor pentru crime de masă, indiferent de jurisdicția în care au fost comise sau de naționalitatea criminalilor ori a victimelor. Iar Argentina a devenit acum un spațiu de investigare a numeroase crime extrateritoriale, inclusiv crimele de război comise de Rusia în Ucraina. 

– Cât de greu a fost pentru magistrați să interpreteze într-un mod diferit dreptul penal internațional pentru a reuși să-i trimită în judecată pe acești răufăcători? Ce piedici au întâmpinat? 
– Au existat piedici de natură politică și de natură juridică. În ambele regiuni, tranzițiile de la dictatură la democrație au fost realizate, în majoritatea cazurilor, prin pacte nonviolente între elitele comuniste sau militare și opozanții lor. Aceste tranziții negociate au implicat amnistierea crimelor regimului anterior, integrarea fostelor elite în sfera politică democratică și, în multe cazuri, închiderea arhivelor și promovarea unei politici de uitare a trecutului. 

Recomandări

Cum a așteptat Ucraina asaltul rușilor în Harkov. Dezvăluirile unor soldați ucraineni despre scenele haotice de pe front

La nivel juridic, în America Latină, amnistiile – multe dintre ele adoptate de către militari înșiși pentru a se autoexonera – au blocat într-o primă fază procesele. Anularea lor ar fi însemnat încălcarea retroactivității legii, atâta vreme cât amnistiile erau interpretate numai în raport cu legea națională. În cele două regiuni, termenele de prescripție au fost, de asemenea, un blocaj major. 

Să luăm drept exemplu România. Omorul avea înainte de 2016 un termen de prescripție de 20 de ani, iar tortura, de 8 ani, însemnând că în anii ’70, nu mai era deja posibil să judeci astfel de crime comise în anii ’50. Nu în ultimul rând, dreptul internațional era la rândul lui restrictiv. Până la adoptarea Statutului de la Roma al Curții Penale Internaționale în 1998 nu a existat o definiție general acceptată de comunitatea internațională a categoriei de „crime împotriva umanității” și judecarea lor atunci când erau comise pe timp de pace. 

Contextul politic în care a fost adoptată Convenția ONU împotriva genocidului din 1948 a dus la excluderea a numeroase grupuri, inclusiv grupurile politice – împotriva cărora au fost comise cele mai multe crime în Europa de Est și America Latină; dar și la excluderea genocidului cultural, care va afecta populațiile indigene din America Latină în anii ’70-’80. Practic, în momentul în care în ambele regiuni s-a încercat judecarea crimelor de masă a fost necesară o reinterpretare atât a legii naționale, cât și a dreptului internațional. 

– Care stat poate fi dat drept exemplu pozitiv pe această temă? Dar unul negativ?
– Argentina este, fără îndoială, țara cu cele mai inovatoare reinterpretări și măsuri de redresare a moștenirii dictatoriale. Într-un context național de impunitate care a durat aproape două decade, activiștii argentinieni s-au mobilizat peste granițe, la Curtea Inter-Americană a Drepturilor Omului și în jurisdicții europene, în Spania cu precădere, dar și în Franța, Germania, Belgia, cerând urmărirea penală a numeroși ofițeri argentinieni, pe baza jurisdicției universale. Colaborarea lor cu judecători progresiști din Europa de Vest a condus la numeroase mandate de arest internațional – inclusiv împotriva lui Augusto Pinochet, dictatorul chilian – și la o presiune constantă asupra corpului judiciar din Argentina. 

Tot datorită lor, începând cu 2001, Argentina are în acest sens cea mai inovatoare strategie de procese, dar și cea mai criticată la nivel internațional. Fără a avea în codul penal categoria de crime împotriva umanității, judecătorii argentinieni au elaborat ceea ce se numește o „dublă clasificare a faptelor”: omor, tortură (pe baza codului penal argentinian, chiar dacă ele erau supuse amnistiilor și, începând cu jumătatea anilor ’90, prescripției) comise însă în context de crime împotriva umanității – pe baza dreptului penal internațional cutumiar și a Convenției ONU din 1968 asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva umanității. Cu această „dublă clasificare a faptelor”, sute de militari au fost condamnați din 2001 până în prezent, iar strategia a fost utilizată apoi în Chile sau Paraguay. 

Pentru exemplul negativ, în Bulgaria au existat mai multe tentative de procese, unul dintre cele mai importante fiind pentru crimele comise la Loveci, ultimul lagăr de muncă forțată, unde în perioada 1959-1962 au murit 151 de prizonieri politic, iar alți peste 1.500 au fost supuși torturii, înfometării și muncii forțate. Procesul Loveci – în care au inculpați atât șefi de lagăr, precum și ministrul adjunct de interne din acea vreme – a fost închis în 2002 pentru că termenele de prescripție expiraseră, iar categoria de crime împotriva umanității nu exista în codul penal bulgar. 

Diverși activiști au încercat schimbarea codului penal și considerarea crimelor împotriva umanității imprescriptibile indiferent de data la care au fost comise, pe baza Convenției ONU din 1968 asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva umanității, ratificată de Bulgaria în 1969. În 2016, Curtea Constituțională a refuzat însă acest lucru. Curtea a considerat însă că, deși Bulgaria își asumase aceasta responsabilitate internațională, Convenția nu a fost niciodată transpusă în legislația bulgară, motiv pentru care ea nu era validă în dreptul intern. 

– Faceți referire des în cartea dumneavoastră la intepretarea hegemonică a dreptului internațional. Ce înseamnă mai exact acest lucru? 
– Dreptul internațional implică negocierea anumitor definiții, principii, moduri de implementare, care funcționează apoi pentru întreaga comunitate internațională. Aceste negocieri sunt însă mereu politice și reflectă interese ale unor alianțe într-un anumit context istoric. 

De exemplu, Convenția ONU împotriva genocidului protejează anumite grupuri: rasial, religios, etnic și național. Inițial, pe lista grupurilor protejate figurau însă și grupurile politice, sociale, culturale și lingvistice. Uniunea Sovietică a insistat apoi pentru eliminarea grupurilor sociale și politice, pentru a nu se autoincrimina pentru represiunea împotriva opozanților politici și a chiaburilor. 

Eliminarea grupurilor politice a convenit însă și Marii Britanii, pentru a nu fi acuzată de represiunea rebeliunilor din colonii. Grupurile culturale au fost eliminate pentru că state precum Australia, Canada, Statele Unite se temeau să nu fie acuzate de genocid pentru asimilarea forțată a populațiilor indigene. 

Convenția Genocidului a formulat până la urmă o definiție restrictivă a acestei crime, definiție care a fost preluată în legislațiile celor mai multe țări și în statutele tuturor tribunalelor internaționale constituite după Războiul Rece, inclusiv Curtea Penală Internațională. Aceasta este definiția hegemonică a genocidului. 

Există însă state care au optat pentru o definiție mai largă – unde sunt încorporate și grupuri sociale și politice – sau tribunale naționale care au reinterpretat definiția pentru a include, de exemplu, genocidul cultural împotriva popoarelor indigene sau mișcările de eliberare națională. Acestea sunt definiții și jurisprudențe non-hegemonice, care reflectă o adaptare a normelor internaționale la contexte naționale. 

Ele sunt însă deseori criticate pentru o așa-spusă deviere de la principiile internaționale, iar răspunsul la aceste critici vine cu un contraatac, anume că dreptul internațional a fost deseori negociat pentru a menține un status-quo al unor puteri dominante – spre exemplu colonialismul vestic sau dominația sovietică în Europa de Est – și a ignora voit realitățile periferiilor opresate. Astfel de asumări explicite ale reformulării dreptului internațional formează interpretările contra-hegemonice. 

– Apropo de interpretări progresiste versus conservatoare, ați făcut interviuri cu mulți judecători și procurori implicați în aceste cazuri. Cât de diferite erau viziunile lor în raport cu infracțiunile ce țin de dreptul penal internațional? Contează viziunea ideologică în aceste cazuri?
– Cu siguranță. Dreptul nu constituie un set de norme, proceduri și doctrine construite neutru și obiectiv. Dimpotrivă, dreptul și justiția sunt constructe sociale, create la intersecția dintre istorie, politic și viziunile subiective ale actorilor juridici asupra lumii sociale. 

Există școli de gândire juridică dogmatică, pentru care contează numai „litera legii” și școli de gândire juridică progresistă, care văd dreptul în evoluția lui socială și ca o modalitate de schimbare a politicului. Judecătorii, procurorii au păreri politice și viziuni despre episoade istorice sau conflicte actuale. Atunci când analizăm procese este necesar să ne uităm la biografiile judecătorilor, la ce au publicat sau la cum au gândit alte spețe juridice sau probleme politice. 

– Aș dori să aducem crimele împotriva umanității în actualitate. Există șanse ca Rusia să fie trasă la răspundere de către un tribunal internațional pentru comiterea infracțiunii de genocid? 
– Există în acest moment mai multe plângeri formulate în diverse jurisdicții. În primul rând, în martie 2023, Curtea Penală Internațională (CPI) a emis un mandat de arestare împotriva lui Vladimir Putin și împotriva comisarului rus pentru drepturile copiilor, Maria Lvova-Belova, pentru crime de război și deportarea forțată a mii de copii din Ucraina în Rusia. 

Țările membre CPI ar trebui să-i rețină pe cei doi – dacă ajung pe teritoriul acestor țări – și să îi defere CPI. Dar aici există o problemă juridică importantă, anume că Rusia nu recunoaște autoritatea CPI, iar probabilitatea ca Putin să călătorească acum într-o țară membră CPI este foarte mică. Dar mandatul este o lovitură de imagine importantă împotriva Moscovei și o delegitimare a acțiunilor Rusiei în Ucraina. 

Tot la nivel de drept penal, organizația The Reckoning Project a cerut tribunalelor argentiniene să investigheze – pe baza jurisdicției universale – cazuri de tortură și crime împotriva umanității comise de armata rusă pe teritoriul ucrainean. 

Tribunalele argentiniene au mai emis astfel de mandate pentru oficiali spanioli din timpul regimului lui Francisco Franco. Spania nu a acceptat însă extrădarea și același lucru se va întâmpla în cazul Rusiei. Este însă important de menționat că astfel de mandate de arest blochează călătoriile oficialilor ruși în țări membre CPI sau în țări care au tratate de extrădare cu Argentina. 

– Mai există în același timp două plângeri ale Ucrainei împotriva Federației Ruse la Curtea Internațională de Justiție (CIJ), care nu funcționează ca un tribunal penal, ci rezolvă litigii între state. 
– Într-adevăr, prima, depusă în 2017 a vizat, pe de o parte, finanțarea de către Moscova a unor grupuri teroriste și separatiste în estul Ucrainei, și, pe de altă parte, discriminarea etnică a ucrainenilor în Crimeea ocupată, inclusiv prin interzicerea educației în limba ucraineană. 

CIJ a soluționat disputa printr-o decizie controversată și cumva cu jumătate de măsură. A admis că Rusia a încălcat Convenția ONU din 1965 împotriva discriminării rasiale, prin interzicerea educației în limba ucraineană. A admis, de asemenea, că Rusia nu a investigat așa-numite acte de terorism și că ar trebui să o facă, dar nu a considerat că Moscova însăși finanța aceste grupuri – invocând lipsa de probe. 

În cel de-al doilea caz, inițiat în februarie 2022, Ucraina a încercat o manevră juridică inovatoare pentru a condamna agresiunea Federației Ruse. Cum nu exista o convenție internațională general acceptată care să definească și să condamne crima de agresiune, Ucraina a atacat la CIJ motivele invocate de Rusia pentru invazie, anume un așa-spus genocid comis de către Kiev împotriva minorității ruse în estul Ucrainei, acuzând Moscova de propagandă falsă pentru a-și legitima agresiunea. 

În martie 2022, CIJ a dictat măsuri provizorii, acceptând că acuzațiile Ucrainei sunt plauzibile și cerând Rusiei să înceteze ostilitățile până la alte investigații mai aprofundate. A fost o victorie juridică a Ucrainei, dar urmată de o decizie mai puțin favorabilă în februarie 2024: CIJ a acceptat obiecțiile Rusiei că folosirea forței în baza acuzațiilor de genocid, fie ele și false, nu intră în scopul Convenției ONU din 1948 împotriva genocidului, Curtea neavând astfel jurisdicție. 

CIJ a hotărât, de asemenea, că va decide într-un proces viitor dacă există dovezi credibile că Ucraina este responsabilă de genocid în Donețk și Luhansk. Ce se va decide acum la CIJ nu este, așadar, genocidul comis de ruși împotriva ucrainenilor, ci invers. Deși decizia CIJ a venit cumva ca o lovitură împotriva Ucrainei, o viitoare decizie care să ateste că Rusia a folosit acuzații false de genocid pentru a ataca Ucraina, invazia rusă ar fi delegitimată, deși foarte probabil imposibil de oprit prin mijloace legale. 

– Cum interpretați plângerea Africii de Sud contra Israelului la instanța supremă a ONU privind infracțiunea de genocid împotriva poporului palestinian din Gaza? 
– Deși diferite prin natura contextului politic – o invazie total ilegală a Rusiei versus o invazie a Israelului după un atac terorist și crime abominabile comise de Hamas – atât Ucraina vs Rusia și Africa de Sud vs Israel subliniază limitele actuale ale dreptului internațional. 

Ucraina nu putea pune în chestiune la CIJ crima de agresiune, pentru că nu există o convenție internațională general acceptată care să definească și să condamne agresiunea. În cazul Africa de Sud vs Israel ar fi fost mult mai ușor să se meargă pe crime de război, în baza Protocolului Adițional 1 din 1977 al Convențiilor de la Geneva. Acest lucru nu a fost posibil, pentru că Israelul nu a ratificat acest protocol, tocmai pentru că el a statuat calitatea de conflict internațional a războaielor de eliberare națională – în care s-ar fi încadrat și acțiunile mișcării de eliberare palestiniană – și a conferit statut de prizonieri de război membrilor acestor mișcări.  

Situația umanitară în Gaza este devastatoare în acest moment și ea continuă, de fapt, o serie de crime de război pentru care varii lideri israelieni sunt acuzați începând cu cea de-a Doua Intifadă (2000-2005) în diverse jurisdicții. Ca și în cazul lui Vladimir Putin, Curtea Penală Internațională (CPI) anchetează în acest moment crime de război comise în Gaza, dar investighează și crimele comise de către Hamas în atacul din 7 octombrie. 

Este foarte probabil ca CPI să emită în curând un mandat internațional de arestare împotriva lui Benjamin Netanyahu pentru crime împotriva umanității, în special înfometarea și restricționarea accesului la apă pentru populația civilă din Gaza și blocarea ajutorului umanitar. Dar țări precum Rusia, Statele Unite, China sau Israel nu recunosc jurisdicția (CPI), așa că un mandat de arestare poate fi contestat. Plângeri penale împotriva președintelui israelian Isaac Herzog au fost formulate și în Elveția, pe baza jurisdicției universale și sunt în curs de investigare. 

Întorcându-ne acum la cazul Africa de Sud vs Israel la Curtea Internațională de Justiție, CIJ nu a cerut încetarea ostilităților, așa cum a făcut-o în cazul Rusiei, dar a acceptat drept plauzibile acuzațiile Africii de Sud și a cerut măsuri de prevenire a potențialului genocid, iar în martie 2024 a venit cu precizări clare cerând accesul ajutorului umanitar în Gaza. 

Marea problemă a definiției legale a genocidului este faptul că Convenția ONU împotriva genocidului impune demonstrarea intenției de a distruge total sau parțial un grup etnic, național, rasial sau religios. Or, acest lucru este extrem de greu de probat în fața instanței. 

Acesta este și motivul pentru care de-a lungul istoriei au existat foarte puține condamnări pentru genocid. Problema Israelului este că numeroși lideri politici, inclusiv din coaliția de guvernare, au făcut declarații care pot fi interpretate ca incitare la genocid, iar Benjamin Netanyahu, chiar dacă s-a distanțat de ele, nu le-a condamnat explicit. 

Decizia CIJ de a declara plauzibile acuzațiile Africii de Sud a avut totuși rolul de a atrage atenția opiniei publice asupra crimelor comise de către statul Israel în Gaza, deși Curtea nu a cerut încetarea focului. Prin măsurile precise cerute în martie 2024, Curtea a delegitimat apărarea discursivă a Israelului, care spune în rezumat: scopul nostru este de a ne autoapăra împotriva Hamas; dacă la mijloc sunt civili este regretabil, dar ei sunt victime colaterale, acceptate în dreptul internațional. Rămâne însă de văzut cum CIJ va interpreta noțiunea de genocid și dacă va găsi probe suficiente pentru a demonstra intenția. 

Sunt însă convinsă că acțiunile la Curtea Penală Internațională sau în jurisdicții precum Elveția – dacă se vor solda cu mandate internaționale de arest – vor avea un ecou internațional foarte puternic, chiar dacă ele nu vizează acuzații de genocid, ci acuzații de crime de război și crime împotriva umanității – la fel de grave, deși mai puțin puternice la nivel simbolic decât așa-numita „crimă a crimelor”. 

Foto: Profimedia

Urmărește-ne pe Google News