Întoarcerea. Cine sunt cei care iau bacul înapoi spre Ucraina. Un soldat care vrea să se înroleze, un pastor care revine la comunitatea lui, oameni care se întorc la rudele lor bolnave
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Când 3 milioane de oameni pornesc într-o direcție, unii, mult mai puțini, fac și drumul invers. La punctul de frontieră Isaccea, pe Dunăre, după ce bacul cu zeci și zeci de refugiați se golește în România, câțiva oameni urcă pe el cu destinația Ucraina
Cuprins:
În portul de la Isaccea, Sasha așteaptă bacul care să îl ducă pe cealaltă parte a Dunării, în Ucraina, în dimineața de 16 martie. Bărbatul de 40 de ani e pastor la o biserică evanghelică din Odesa. Și-a adus soția și cei cinci copii în siguranță în București, a petrecut câteva zile cu ei, iar acum se întoarce în orașul lui.
Zeci de mii de oameni au trecut pe la punctul de frontieră Isaccea, județul Tulcea, în ultimele trei săptămâni. Un bac aparținând companiei Navrom navighează, o dată la câteva ore, între frontiera română și cea ucraineană. Drumul e scurt, în jur de 10 minute, dar înseamnă trecerea de la război la pace. Sau invers.
În jur de 100 de persoane fac drumul înapoi spre Ucraina, pe la Isaccea, în fiecare zi.
În total, 36.000 de persoane au intrat în România din Ucraina de pe 24 februarie până pe 17 martie, pe la punctul de frontieră Isaccea, spune pentru Libertatea Andrei Ene, purtător de cuvânt la Garda de Coastă. În sensul opus, au ieșit din țară spre Ucraina aproximativ 2.500 de persoane, pe la Isaccea. De 14 ori mai puține decât cele care vin în România.
Ce îi face pe oameni să se întoarcă în Ucraina, în mijlocul războiului, când alte sute de mii de oameni părăsesc țara în fiecare zi?
Revine la bunica și la comunitatea lui
Sasha, pastorul în vârstă de 40 de ani, se întoarce în Odesa pentru că bunica lui e acolo. Suferă de demență și nu are cine să aibă grijă de ea.
Tot în Odesa e și comunitatea lui. Slujbele religioase le va ține într-un apartament de-acum înainte. Cât a stat în București, unde și-a adus familia, a făcut serviciul religios pe Zoom.
De partea cealaltă a Dunării, îl așteaptă socrul lui, să îl ducă cu mașina spre Odesa.
Sasha e evreu și s-a convertit la creștinism când era încă adolescent. A cunoscut niște misionari creștini și a descoperit în cuvintele lor ceva ce nu mai întâlnise până atunci. A găsit un sens, care îl ghidează și acum, după mai bine de 20 de ani.
„Poți să ai credință în Dumnezeu. Sau credința ta poate fi în bani și război, iar asta vedem unde duce”, spune bărbatul.
Un soldat de profesie merge să lupte
Printre cei care așteaptă în portul din Isaccea e și Alex, un tânăr ucrainean în vârstă de 28 de ani, îmbrăcat în kaki din cap până-n picioare. Soldat de profesie, Alex luptă într-o legiune din Africa. Se întoarce să se înroleze în Ucraina, țara unde s-a născut și unde trăiește mama lui.
<strong>A luptat și în războiul din Donbas, în 2014, așa că se va duce direct la unitatea în care a activat. Unul dintre prietenii lui a murit atunci. </strong>
„Mi-e frică de moarte. Și tuturor celor care luptă le e frică. Dar e normal. Frica e sănătoasă. Te poate proteja, te ajută să rămâi în siguranță”, explică el.
Asemenea lui Alex, peste 320.000 de cetățeni ucraineni s-au întors acasă pentru a ajuta țara să lupte, de când Rusia a început invazia, conform Serviciului de Stat al Grănicerilor din Ucraina.
Soția lui Alex și băiatul lui în vârstă de 7 ani locuiesc în Germania. În primele zile ale războiului din Ucraina, soția l-a rugat să nu se întoarcă în țară, să lupte. Apoi i-a zis că poate să meargă dacă vrea.
„Dacă ai fi întrebat oameni pe stradă, în Ucraina, acum un an, dacă ar lupta în război, mulți ți-ar fi spus că nu. Dar e altceva acum. E altceva când trăiești războiul direct, când îl privești în față. Toți îl trăim acum”, spune Alex.
Mama lui e în Herson, oraș aflat sub ocupație rusească. „Mai are rezerve de mâncare pentru o săptămână”.
Soldatul spune că nu se întoarce să lupte pentru el, ci pentru ideea de libertate. Pentru război trebuie să ai un mental puternic, crede Alex, pentru că stresul e imens. Dacă nu poți facă față la asta, mai bine nu te înrolezi.
„M-am născut într-o țară liberă și vreau să mor într-o țară liberă. Nu vreau să stau sub ocupație rusească. Vreau să mă plimb liniștit într-un parc sau să merg într-un restaurant din Kiev. Războiul nu e normal. E secolul XXI. Dar unele țări au dictaturi și dictaturile încep războaie. În România, aveți o țară liberă. Poate aveți probleme cu corupția, dar ok, toate țările au probleme cu corupția. Dar nu aveți dictatură, nu aveți totalitarism”, spune tânărul militar.
O tânără se întoarce la bunica ei
În sala de așteptare din port, Sonia, o fetiță de 5 ani, se joacă pe o tabletă. Când se plictisește de tehnologie, se duce să privească Dunărea pe geam și oamenii care se strâng în așteptarea bacului.
Mama ei, Nastia, vrea să se întoarcă la Odesa, unde a rămas bunica ei. Dar cum Odesa e la ore bune distanță, tânăra încearcă să găsească o cazare pentru la noapte în Ismail, un oraș aflat în apropierea graniței. De la 8 seara până la 6 dimineața intră interdicția de circulație pe străzi.
„Fata caută un loc unde să înnopteze. Nu are bani la ea”, ne explică Dorina, o româncă din Ismail, care se oferă să ajute cu traducerea în dialogul cu Nastia.
Dorina a trecut Dunărea cu o familie de ucraineni care fugeau de război. Pentru că nu știau deloc limba, s-a oferit să îi însoțească în România. Acum se întoarce acasă.
„Deocamdată la noi, în Ismail, e liniște. Nu aș pleca încă. Nu pot să las tot ce am. Așa că mai așteptăm”, spune femeia.
Marinarii se revin acasă, din Egipt
În port sunt și câțiva marinari, care se întorc în Ucraina de la muncă. Printre ei e Gennadiy, căpitan pe o navă. Bărbatul fumează o țigară, așteptând bacul care îl va trece spre Ucraina. E de loc din Ismail. În ultimele luni a lucrat pe un vas în canalul Suez.
Plănuia să se întoarcă acasă 2-3 luni, să se odihnească. Doar că între timp a început războiul.
Bărbatul are trei copii, deci nu e obligat să se înroleze. Dacă ar fi avut doar doi copii, nu știe dacă s-ar mai fi întors. „Nu aș mai putea părăsi Ucraina și mi-aș pierde locul de muncă”, spune Gennadiy.
Călătoare spre România
Câteva zeci de persoane, printre care și Sasha și Gennadiy și marinarii, coboară în port, pe partea ucraineană a Dunării. Acolo fac schimbul cu alte câteva sute de femei și copii, dar și câțiva bărbați, care vor să ajungă în România. Sub vântul rece de pe bac, copiii se învelesc cu niște pături albe, pe care le distribuie un bărbat. Stau câte doi în câte-o pătură, rezemați unii de alții.
1.600 de persoane au intrat în România pe la Isaccea miercuri, 16 martie. Printre acestea au fost și Svetlana, Mașa și Veronica, o mamă cu fetele ei. În Odesa și-au lăsat casa, prietenii, soțul și tatăl. Întreaga lor viață. Veronica a împlinit 10 ani în ziua invaziei, pe 24 februarie.
Mama nu știe engleza, așa că o roagă pe fiica cea mare, Mașa, să ne explice că ele nu sunt imigrante. Nu vor să stea în altă țară, vor să se întoarcă în Ucraina. „Așa că preferăm că ne numim călătoare”, zice Mașa. Ea are 19 ani, e studentă la jurnalism. Poartă o jachetă cu efect holografic, care strălucește pe vas. „Mi s-a spus că arăt ca un nor. My cloud jacket”.
În timp ce Mașa ne povestește apoi despre situația din Odesa, „teribil, dar deocamdată liniște”, Svetlana cu fata cea mică își fac un selfie.
„Pentru tata”.
