Între Caracal și Periprava. La 30 de ani de la Revoluție, încă ne identificăm morții, victimele comunismului sau ale corupției, după analizele ADN pe oase
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
O coincidență amară face ca în aceste zile, când toată România vorbește despre crimele de la Caracal și despre testele genetice care au identificat-o pe Alexandra, undeva în Deltă o echipă discretă de arheologi și cercetători să depună o muncă sisifică de identificare a osemintelor și numelor a zeci de români care au pierit în lagărul de la Periprava.
Cuprins:
- Periprava, ultima stație pe brațul Chilia Veche
- Lagărul transformat în hotel de lux
- Istoria din spatele cortinei de stuf
- Pomenirea celor fără nume
- România, țara cu doar doi torționari: Ficior și Vișinescu
- Patru arheologi și un regim criminal
- Săpături din când în când
- Când ucizi în numele statului...
- Lecția neuitării
În fiecare vară, de cinci ani, o echipă de arheologi de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului merge la Periprava, Tulcea, pentru a scoate la lumină rămășițele pământești ale deținuților politici. O istorie îngrozitoare pe care n-o găsești în cărți, pe care tot mai puțini localnici o știu și care nu este amintită de nici o plăcuță comemorativă din localitate. Dar la care cercetătorii nu renunță. Mai mult, vor acum să facă teste ADN urmașilor pentru a identifica victimele.
Periprava, ultima stație pe brațul Chilia Veche
Pe vaporul spre Periprava, localitatea-capăt de lume, la granița cu Ucraina, ne-am așezat toți ca într-un amfiteatru. Spectacolul e Dunărea. Diferența dintre turiști și localnici e că localnicii o știu fără s-o privească, așa că sunt mai atenți la doza de bere, să fie drumul mai vesel.
Localnicii și Dunărea au o legătură veche. Noi, ceilalți, o contemplăm, o pozăm și o arătăm lumii, repede, cât mai avem semnal la telefon.
Barca de mare viteză tulbură Dunărea de parcă o gospodină și-a turat mixerul într-o supă. Dunărea ripostează la puterea motoarelor care o răscolesc, scoțând din adâncuri colți văluriți de apă verde-albastră. O doamnă care se întoarce cu nepoata de la spitalul din Tulcea mă întreabă unde merg. „Tocmai acolo?”, mă întreabă mirată. Ea coboară la Chilia Veche, cu o jumătate de oră mai devreme și tot găsește Periprava departe.
Lagărul transformat în hotel de lux
Formațiunea 0830 Periprava este azi hotelul de lux Ultima frontieră. Locul a fost într-adevăr ultima frontieră a durerii pentru sute de detinuți politici în anii ‘60. Astăzi, loc de relaxare pentru turiștii străini în special. Care n-au idee despre acest loc simbol al dezumanizării. Nici nu au de unde. În tot satul nu găsești măcar o plăcuță care să amintească de lagărul de muncă silnică unde sute de intelectuali au pus mâna pe târpan, secera specială pentru tăiat stuful și au lucrat până la moarte.
În Periprava s-a construit un fel de orășel în acei ani, pe spinarea deținuților, cu fermă de animale și sere, cu cel mai bine aprovizionat magazin din zonă și o școală pentru cadrele venite cu familiile din toată țara. Deținuții munceau până la epuizare. Cei care nu își făceau norma de muncă erau aliniați seara la bătaie. Nu erau vreo pagubă cei care nu rezistau.
Digurile s-au umplut de cadavre, la fel și cimitirul lipovenesc din sat.
Aici sapă de cinci ani încoace o echipă de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Vor să recupereze osemintele celor fără nume și să-i identifice. Patru oameni, patru arheologi nebuni, au misiunea de a dezgropa o parte minusculă a crimelor unui regim politic. Unul care a ucis în numele statului pentru cele mai minore culpe.
Istoria din spatele cortinei de stuf
Paturi curate, aliniate, de hotel de lux. „Respect oamenii care au murit aici. Dar soluția nu este să lași totul în paragină”, spunea în publicația L’Expres Sylvain Remetter, francezul îndrăgostit de Deltă, care deține hotelul Ultima frontieră.
Locul nu a fost inclus oricum în rândul așezărilor cu valoare istorică, așa că spațiul de unde temutul torționar Ion Ficior dădea ordine este acum spațiu de cazare.
Înconjurat de multe clădiri în paragină pe care le vizitez cu Marius, localnic și unul dintre angajații hotelului. Intrăm în câteva, dar nu rezistăm prea mult din cauza țânțarilor care atacă în armată.
„Era o pedeapsă asta, să-i scoți pe deținuți afară și să-i lași țânțarilor”, spune Marius din poveștile bătrânilor.
Și el, când era copil, a prins penitenciar pe aceste locuri, dar erau atunci doar deținuții de drept comun.
Memoria masacrului se pierde. Se acoperă cu nevoia umană ca Delta să fie locul de vacanță al pescarilor și al privitorilor de păsări, al străinilor care vor aventură, sălbăticie, mâncare sănătoasă, liniște, nu plină de umbre ale morții.
Pomenirea celor fără nume
Periprava este un sat al comunei C.A. Rosetti în care au mai rămas, oficial, 200 de oameni. Neoficial, pare prea mare și numărul ăsta când vezi că nisipul prăfos de pe ulițe mai e tulburat doar când vine vaporul, de trei ori pe săptămână.
În rest, Periprava e al câinilor pitici, leneși. Și mai e satul ”Japonezului”, un bărbat cu un păr dezordonat ca de samurai căzut în dizgrație, care bântuie de la Primărie la Prefectură de dimineață până seara.
Primăria și Prefectura sunt singurele două cârciumi ale satului. „Eu sunt pe Panasonic. Adică pe camera de luat vederea”, îi spune ”Japonezul” gluma favorită preotului care doar ce a încheiat o slujbă de pomenire pentru deținuții politici.
Gluma e și o scuză pentru faptul că preferă să ia ca pomană mai degrabă paharul cu vin decât bucata de pastramă de oaie cu care îl îndeamnă preotul.
România, țara cu doar doi torționari: Ficior și Vișinescu
În fiecare an, cercetătorii de la IICCMER încearcă să aducă preoții pentru o slujbă. Cei patru arheologi stau într-o biserică și ascultă ceremonia. Ei au devenit acum, simbolic, familia celor a căror rămășițe le-au scos la lumină. Au recuperat morții din 50 de morminte până acum și au început deja să identifice și urmașii victimelor. Scopul final este să facă teste ADN.
Apelul este încă deschis: cei care știu că au avut rude închise la Periprava sau Târgu Ocna, pot să contacteze institutul.
Doar că tot procesul se mișcă prea greu. Suficient de greu cât astăzi să nu mai poată fi făcută nicio condamnare. România va rămâne țara cu doar doi torționari condamnați, Ion Ficior și Alexandru Vișinescu.
Patru arheologi și un regim criminal
Gheorghe Petrov, coordonatorul șantierului arheologic, continuă misiunea sa pentru că e convins că, atunci când el se va opri, nimeni nu va mai avea inițiativa de a scoate la lumină crimele regimului comunist.
„Pe linie penală, nu mai ai pe cine să tragi la răspundere, 30 de ani s-a așteptat efectiv scurgerea timpului ca cei vinovați să plece dintre noi liniștiți și nederanjați de vreo autoritate a statului pentru fărădelegile pe care le-au făcut în activitatea lor aici la Periprava. Suntem o mână de oameni și la institut mă ocup singur de treaba asta. Să cauți morții unui regim politic... ”.
”Câteodată și râd de ceea ce fac și de mijloacele pe care le am la dispoziție care sunt aproape inexistente. Am o mașină de teren cu care umblu după morți prin țară”.
Petrov spune că nu-și face numai meseria de arheolog, pentru că trebuie să organizeze, să pregătească totul, să își caute țintele. Poartă mereu la el un telefon mic pe care îl ține într-o pungă, „husă” o numește el.
Aproape că te gândești că o face intenționat. Se ia cu treburile mici ale proiectului ca să mai uite din istoria care te poate copleși. „Victimele ar fi meritat mult mai mult din partea statului. Dar se pare că mai importantă a fost grija pentru opresorii lor, de torționari, de cei care au înfăptuit crime, care au fost lăsați efectiv netrași la răspundere, li s-au dat în continuare drepturi bănești nejustificate și morții au rămas morți și ei și-au trăit viața fără să fie vreodată întrebați de ce au omorât”, reia Gheorghe Petrov necazul lui. Dar chiar și cu piedici, el continuă.
Săpături din când în când
„Cea mai cumplită moarte e cea despre care nimeni nu mai poate povesti nimic”, spune istoricul Marius Oprea, venit și el la Periprava.
Oprea era director al IICCMER când s-au început săpăturile. Când a fost eliberat din funcție, institutul și-a pierdut din statut și funcția care le permitea să continue proiectul. Așa că a înființat o asociație prin care a continuat săpăturile, cu ajutorul donațiilor.
„M-a impresionat când am primit la un moment dat în cont de la un țăran din Făgăraș 50 de lei pentru adevăr”, își amintește istoricul.
A fost momentul când adevărul neprețuit devenise cuantificabil. Proiectul a continuat apoi după alți doi ani prin Institut, când și-a recăpătat funcția de investigare efectivă a crimelor comunismului.
„M-am gândit când am ținut în mână în primul an oseminte găsite aici, craniul primului mort pe care l-am săpat aici, la ultimele lui clipe și atunci mi s-a întărit această dorință de a-i vedea scoși la lumină pe toți, de a încerca să le găsim urmașii și să le redăm osemintele bunicilor lor”.
”Practic asta este și una din menirile institutului nostru, anume de a pune victimele comunismului într-o rânduială creștină. Pentru că sunt morți care nu mă îndoiesc că au sperat măcar în ultima lor clipă să știe cineva ce s-a întâmplat cu ei”, mai spune Marius Oprea.
Când ucizi în numele statului...
„Trebuie făcută dreptate și pe lumea asta. Mai ales că pe lângă actele de dreptate și din punct de vedere istoric trebuie istoria restituită, este o istorie care s-a pierdut, a unor oameni care au dispărut. Și pe de altă parte, eu am convingerea că cei care au ucis în numele statului, că niciunul n-a ucis de capul lui, mai ales în perioada 48 – 64. Au ucis pentru că știau că n-are ce să li se întâmple, fiindcă ucid în numele statului. Ca și naziștii: am executat niște ordine”, spune și arheologul Gabriel Rustoiu.
Și Rustoiu el vine an de an la săpături. Împreună cu Horațiu Groza, Paul Scrobotă și coordonatorul Gheorghe Petrov, ei formează echipa încăpățânată care nu vrea să lase România să uite cum s-a impus comunismul.
Cei 4 bărbați cred că uitarea a dus la comiterea celor mai cumplite nedreptăți istorice.
„În absența unor artefacte, oseminte, riscul major este ca societatea, cei care vin după noi să considere comunismul un fel de tsunami al istoriei, s-a întâmplat să fie, unii au fost pe val, i-a măturat valul, alții au fost la etaj, au supraviețuit E foarte important să dăm acestui moment dramatic al istoriei chipuri”, explică directorul IICCMER, Radu Preda.
Aceste biografii concrete sunt ceea ce-i mână înainte. ”Crimele comunismului nu au fost simple erori de aplicare ale unei ideologii vezi Doamne, ideale, ci a fost o formă de manifestare sistematică și sistemică a unei ideologii care din 1848, manifestul Partidului Comunist, practic legitima crima ca instrument politic”.
Lecția neuitării
Pe seară, toată echipa face schimb de spray-uri pentru țânțari. Degeaba, căci insectele atacă disperate. Dar e prea plăcut afară ca să te retragi de sub luna Deltei.
„Poate lipovencele de-aici își mai amintesc dacă mănânci o bucățică de drojdie, pielea ta emană un miros și nu mai vin țânțarii...”, spune Octav Bjoza. Fostul deținut politic vine și el an de an la Periprava.
E printre foștii deținuți de la Periprava care mai pot povesti despre groaza acelor vremuri. Poate tocmai fiindcă a văzut moartea cu ochii îl face astăzi să fie cel mai tonic din grup.
„Am inimă și curaj să vă dau la toți”, spune triumfător, fostul dețint politic Octav Bjoza.
Bjoza a fost arestat în 1958 pentru că făcea parte dintr-o grupare anticomunistă și purtat prin mai multe închisori, inclusiv Periprava, unde l-a avut comandant și pe Ion Ficior. Acum povestește prin școli și licee istoria prea succintă în manuale.
După ce a fost eliberat, fostul deținut politic nu a putut să aibă o carieră profesională pe merit, a fost mereu în umbra membrilor de partid.
A dus o viață plină de suferință și restricții, dar care nu l-au înăsprit.
Tot noapte era și când a fost eliberat din Periprava, 23 iunie 1962.
„Era ora 0, era vineri către sâmbătă, și am fost eliberat cu un prieten care era în aceeași organizație cu mine și el condamnat la 15 ani, și el făcuse patru, și ne-au dat drumul în aceeași noapte. Și ce am ieșit doi pași dincolo de poartă, trebuia să intrăm la ofițerul de serviciu să semnăm formele. Și m-am uitat la cer: uite, Nelule, tot așa se vede, ori dincolo doi trei pași, ori de aici, parcă sunt aceleași stele, același cer...”
Are dialoguri vii în cap pentru că mintea era singura hârtie pe care deținuții puteau scrie amintiri, pe atunci. Sub cruzimea lunii stau câțiva cercetători și un deținut politic 60 de ani mai târziu, în Periprava. Stelele par aceleași, cerul același. Și din păcate, și România pare tot aceeași.
