Jamaica Kincaid, una dintre cele mai incomode voci ale literaturii contemporane: „Dacă cineva era rasist, credeam că este nepoliticos”

Stilul care-o face populară în toată lumea

Autoarea romanului „Annie John”, recent apărut în România, spune că succesul ei s-a născut dintr-o combinație improbabilă, noroc și ignoranță, elemente care a ajutat-o să nu accepte limitele impuse femeilor de culoare, nici în literatură, nici în viață.

Jamaica Kincaid s-a născut cu numele de Elaine Potter Richardson, în 1949, în St. Johns, Antigua. Scriitoarea americană de origine caraibă este recunoscută pentru modul liric în care scrie, dar și pentru capacitatea de a-și explora propria copilărie, cât și familia, în moduri intime și personale, recognoscibile la nivel universal. 

Relația pe care a avut-o cu propria mamă este centrală în opera ei, cât și în dezvoltarea ei ca adult. Cele două obișnuiau să fie extrem de apropiate cât autoarea era mică, lucru care s-a schimbat odată cu preadolescența, cât și nașterea fraților ei. 

Femeia care a introdus-o în lumea cărților și care a trimis-o la școală încă de la vârsta de 3 ani și jumătate (deoarece știa deja să citească cursiv), și-a schimbat raportarea față de ea în clipa în care a început să vadă cum se maturizează. Pe de altă parte, odată cu accesul la informații, micuța Elaine, care a fost educată în școli englezești, a descoperit influențele colonialismului britanic, atât în cultura, cât și în psihologia societății din care făcea parte. 

A refuzat să devină servitoare

Datorită inteligenței sale, în școală obișnuia să fie preferata profesorilor, motiv pentru care-și imagina o existență plină de burse academice. Când a împlinit 16 ani, destinul ei s-a schimbat brusc, deoarece familia i-a cerut să-și întrerupă studiile și să meargă în Statele Unite, să lucreze ca servitoare și să trimită bani acasă. 

Elaine a refuzat să urmeze acest parcurs, așa că și-a schimbat numele, a urmat cursuri de fotografie la New School for Social Research din New York și a frecventat Franconia College din New Hampshire.

Nu a mai trimis bani acasă, așa cum a fost instruită, iar durerea pe care a simțit-o odată cu alegerea familiei pentru viitorul ei, în special a mamei, cât și separarea de ea, a transpus-o în scrierile și cărțile sale. Ajunsă la New York, printr-o serie de circumstanțe fericite, a ajuns să se împrietenească cu un scriitor de la publicația New Yorker. 

George W. S. Trow a prezentat-o editorului celebru William Shawn, iar datorită talentului ei, cel din urmă i-a încurajat pasiunea și a pus-o să scrie la rubrica „Talk of the Town”. În proză a debutat odată cu „Girl”, în 1978, o povestioară care a devenit extrem de populară global, construită ca un monolog al unei mame care îi dă fiicei sale o succesiune de sfaturi și porunci despre cum să se comporte în viață. 

Romanul care a făcut-o celebră este „Annie John”, publicat în 1985 și apărut recent în România, în traducerea Ancăi Dumitru, la Humanitas Fiction. Povestea este spusă din perspectiva unei fetițe și explorează relația dintre ea și propria mamă, pe măsură ce copila crește și se maturizează. 

Romanul, finalist la International Ritz Paris Hemingway Award în 1985 și care a primit, în 2010, Clifton Fadiman Medal, este profund autobiografic și scris într-un mod ritmat, personal și extrem de viu, dar mai ales, la fel de actual și în ziua de azi. Așa cum apare notat în prezentarea cărții, Jamaica Kincaid, care în 2021 a fost numită de Royal Society of Literature – International Writer al anului, reușește să creeze o poveste senzuală, densă și tulburătoare, care transformă rana maturizării în frumusețe pură. 

Ulterior, scriitoarea a continuat să-și exploreze copilăria în cărți populare precum „Lucy” (1990), „The Autobiography of my Mother” (1996), volumul de memorialistică „My Brother” (1997), cât și „Putting Myself Together: Writing 1974”, apărută în 2025.

„Am fost pur și simplu norocoasă și ignorantă”

Într-un interviu extins și personal pe care l-a acordat Libertatea, în urma unei discuții pe care am avut-o pe Zoom, Jamaica Kincaid a vorbit foarte franc și sincer despre originile sale, tinerețea petrecută în New York-ul anilor 1970, rasism, relația cu propria mamă, cât și despre America din prezent și faptul că nu-și mai recunoaște țara în care vrea să continue locuiască.

Libertatea: Am citit „Annie John” și mi-a plăcut foarte mult, atât povestea, cât și modul în care scrieți. Dacă ne întoarcem în acea perioadă, vă amintiți cum ați ajuns să scrieți acest roman? A fost ceva cathartic, odată ce l-ați terminat?
Jamaica Kincaid: Oh, nu, nu a fost cathartic. Știi, nu provin dintr-o cultură literară, deși suntem cititori foarte buni. Aș spune că zona Caraibelor vorbitoare de limba engleză a avut, la un moment dat, cele mai bune rezultate la citit din lume. Chiar au făcut o treabă foarte bună în a ne învăța să citim. Eu nu știam nimic despre scris, dar am avut o memorie foarte bună în copilărie. Îmi amintesc că oamenii spuneau mereu: „oh, ea are o memorie atât de bună”. 

Desigur, când am început să-mi aduc aminte și să repet lucruri care nu le plăceau, asta a devenit un fel de acuzație. Însă mi-am dorit dintotdeauna să scriu, dar nu am făcut-o în copilărie, pentru că iubeam să citesc. Și nici nu știam că este posibil ca scriitorii să mai existe, pentru că toți scriitorii pe care îi citeam erau morți. Aveam 16 ani. Așa că modul în care am ajuns să fiu scriitoare a fost din reflecția asupra propriei mele vieți din copilărie și dintr-un sentiment puternic de amărăciune legat de modul în care educația mea a fost întreruptă, pentru ca eu să fiu trimisă departe să câștig bani, pe care să-i trimit părinților mei, care treceau prin dificultăți. 

Și, așa cum cred că este destul de tipic, întotdeauna copiii cei mai mari sunt trimiși departe să muncească sau puși la muncă pe câmp sau orice altceva. Iar eu am avut multe resentimente, pentru că eram considerată o elevă foarte bună, și părea că aveam în față o viață bazată pe burse universitare și așa mai departe. Iar atunci când acest parcurs a fost brusc întrerupt și am fost trimisă în America să fiu servitoare, am fost foarte tristă. 

Și am început ceea ce ai numi reflecție. Mă foloseam de imaginație, în timp ce mă gândeam la viața mea până la acel moment. Așa am decis că vreau să fiu scriitoare. Am refuzat să fiu servitoare, mi-am luat viața în mâini și am început să scriu, iar oamenii au publicat ceea ce am scris. 

La acea vreme am avut și avantajul de a nu înțelege rasismul american. Asta se întâmpla, știi, acum 50 de ani, când nu erau mulți oameni de culoare în domeniul editorial. Dar eu nu am observat și nu știam că era interzis. Așa că pur și simplu intram într-un loc și spuneam: „hei, am o idee!”, și nu știu de ce nu mi-au spus „nu, nu ai!”, dar de fiecare dată când mă prezentam cu o idee, o scriam și era publicată. Am fost foarte norocoasă, cred; pur și simplu norocoasă și ignorantă, știi, în privința anumitor reguli sociale, a ceea ce nu se face. Nu știam că, pentru că eram de culoare, nu ar fi trebuit să fac anumite lucruri; nu am înțeles asta. 

„Dacă cineva era rasist, credeam că este nepoliticos”

– Așa cum ați povestit, când ați ajuns în New York, la vârsta de 16 ani, nu vă doreați să fiți servitoare, deși simțeați o mare tristețe după ce ați fost trimisă de acasă. Așa cum ați declarat într-un interviu la un moment dat, nu vă doreați ceva convențional, voiați să riscați ceva, iar ideea asta ați transpus-o și în modul în care scrieți. Cum erați ca tânără femeie în acea perioadă și cum v-au format experiențele de atunci în cine sunteți astăzi?
– Ei bine, New York-ul era, America era de fapt, în mod ciudat, chiar și când ducea războiul-genocid din Vietnam, un loc plin de speranță. Avea mișcarea pentru drepturi civile, hipioții, tot felul de oameni contestatari. Și eu m-am inspirat mult din asta. Exista sentimentul că țara încerca să devină propria ei versiune ideală: drepturi egale pentru femei, pentru persoanele de culoare, pentru toată lumea. Așa că am participat la asta. Din nou, am fost destul de norocoasă să ajung într-un asemenea moment. 

Am fost formată de acea epocă, de mișcarea pentru drepturi civile, de mișcarea Black Hearts, mai ales de mișcarea femeilor. Cred că, poate, înainte să mă identific ca persoană de culoare, m-am identificat ca femeie. Faptul că eram de culoare era ceva ce oamenii îmi spuneau că sunt, dar faptul că eram femeie știam, pentru că la fiecare 28 de zile aveam menstruație, un ciclu menstrual. Așa că mișcarea femeilor a fost deosebit de importantă pentru mine. Am găsit mult curaj în ea. 

De fapt, primul articol pe care l-am scris și care a fost publicat a fost un interviu cu Gloria Steinem. Ea nu știa cine sunt. Eram nimeni. Dar pur și simplu am sunat-o și i-am spus: «Pot să vă intervievez despre cum erați când aveați vârsta cititorului revistei?» (n.r. autoarea vorbește despre timpul în care scria la revista pentru adolescenți „Ingenue”). Și, desigur, a spus da. Și am scris interviul. Am notat ce a spus, ce am întrebat-o, iar publicației i-a plăcut atât de mult, încât l-au transformat într-o serie de interviuri. 

Îi întrebam pe mulți oameni cum erau când aveau vârsta cititorului revistei, așa că asta mi-a dat curaj și, ca să nu mai vorbim, bani. Știi, ca să pot să nu mai dorm pe canapelele oamenilor, ale prietenilor mei; cred că acum treaba asta se numește „couch surfing”. Dar vreau să subliniez că am fost extrem de norocoasă și ignorantă în același timp. Nu știam care erau limitele. Nu știam că existau limite pentru femei sau pentru persoanele de culoare. Nu înțelegeam asta. Așa că pur și simplu am mers înainte. 

Și dacă cineva era rasist, credeam că este nepoliticos. Mă gândeam: «Oh, cât de nepoliticoasă este acea persoană, cât de prost crescută.» Nu recunoșteam asta ca fiind rasism. Și, de fapt, rasismul este o formă de proastă creștere. Nu ai fi rasist dacă ai fi fost crescut cum trebuie.

„Copii erau geloși, iar într-o zi m-au băgat într-o latrină și m-au aruncat în rahat”

– Ați spus recent că aveți această teorie că „suntem cine am fost la 7 ani”. Puteți să-mi povestiți mai multe despre asta și despre cât de vie a rămas acea fetiță în dvs.?
– Da, chiar cred asta. Mama m-a învățat să citesc, așa că până la vârsta de trei ani și jumătate puteam citi orice. M-a dus la școală, unde puteai merge doar când aveai cinci ani, și mi-a spus: «acum, ține minte, dacă te întreabă cineva, spune că ai cinci ani». Consider că acesta a fost primul meu act de ficțiune, de disimulare, de rearanjare a faptelor. Și au mai fost și alte lucruri simbolice mărunte care m-au format și s-au întâmplat la acea vârstă. Unul dintre ele, pe care aproape întotdeauna îl uit, a fost că, pentru că eram atât de precoce, de isteață, sau cum vrei să-i spui, eram considerată preferata profesorilor. 

Eram mereu cea mai tânără persoană din clasă, dar și cea mai inteligentă, iar profesorii mă iubeau. Ceilalți copii erau geloși, iar într-o zi m-au băgat într-o latrină din curtea școlii și m-au aruncat în rahat. Pur și simplu m-au aruncat acolo. Și a trebuit să merg pe jos până acasă, știi, cu pantofii uzi, plină de fecale umane. Iar mama mea m-a spălat cu săpun carbolic. Am interpretat întâmplarea asta, am internalizat-o, desigur, dar am interpretat-o ca pe o înțelegere a faptului că, dacă vorbești, dacă ești tu însăți, s-ar putea să fii condamnată la rahat, dar era mai bine să vorbești decât să eviți rahatul. 

Așa că, dacă vorbești, s-ar putea să fii băgată în rahat, dar merită. Când am împlinit șapte ani, de exemplu, mama mea mi-a dăruit un dicționar. Poți vedea, eu pot vedea, influența acestui lucru asupra scrisului meu. L-am citit ca și cum ar fi fost o carte, de la A la Z. Pur și simplu l-am citit și îl citeam iar și iar. Nu mă consider o erudită sau o gânditoare, nici măcar, dar am o minte foarte curioasă, iar lucrurile pe care le-am spus au fost întotdeauna cele care m-au interesat.”

– Știu că relația mamă-fiică este centrală în munca dvs. Ne puteți spune câte ceva despre propria dvs. relație cu mama dvs. și despre cum a evoluat de-a lungul anilor?
– Ah, ei bine, din nou, vârsta de 7 ani este importantă, deși fratele meu s-a născut când aveam 9 ani. Eu și mama eram foarte apropiate; eram copil unic și, ca să spun așa, eram mereu legată de ea. Mă purta cu ea peste tot, îmi mesteca mâncarea, mă adora pur și simplu. Și apoi a avut trei băieți. Desigur că am fost geloasă, dar lucrul cel mai frapant pentru mine a fost modul în care le-a planificat viitorul. Unul urma să fie prim-ministru, unul doctor, unul pastor. Și nu o auzisem niciodată vorbind despre mine în asemenea termeni de, știi, succes lumesc. Iar acest lucru, fără nicio analiză intelectuală, m-a rănit profund: faptul că nu se gândea la mine ca la o persoană cu potențial în lume. 

Așa a început alienarea mea față de ea, care probabil s-ar fi produs oricum, pentru că te separi de părinți la un moment dat. Dar a lăsat în urmă o amărăciune, mai ales pentru că apariția fraților mei pe lume ne-a făcut familia mai săracă. Drept consecință, educația mea a fost întreruptă, astfel încât a trebuit să merg să muncesc pentru a susține familia, pentru că tatăl nostru, tatăl lor, de fapt, era bolnav. Era mai în vârstă decât mama mea, nu putea întreține familia, iar asta a afectat relația noastră.

Dar timpul mi-a dovedit că aveam atât de multe alte surse din care să mă inspir – mitologia, mitologia greacă, Biblia, de ce Eva nu are fiice și așa mai departe, așa că trecutul literar mi-a oferit, în cele din urmă, un sprijin pe care să construiesc metafore între noi două, mama mea și cu mine. Și, de fapt, ea nu s-a schimbat niciodată, până în ziua în care a murit. Nu eram doar eu înstrăinată de ea; nici ceilalți copii ai ei nu vorbeau cu ea în ziua în care a murit, din tot felul de motive. 

Însă a fost o femeie foarte puternică, strălucită, absolut strălucită ca persoană și, probabil din cauza genului, foarte autodistructivă. Nu îi plăcea lumea. Avea o mare influență politică pe mica insulă, nu putere, ci influență, dar nu a folosit-o niciodată pentru câștig financiar. Nu era interesată de asta. Mai degrabă ura ipocrizia, iar cuvântul potrivit cred că ar fi că era „rigid morală”. Credea cu adevărat în bine și în rău, cu excepția cazului în care era vorba despre copiii ei.

„Nu cred că europenii se cunosc pe ei înșiși”

– Ați spus la un moment dat că ați fost fascinată de faptul că oameni din toată lumea au iubit povestea pe care ați scris-o în „Annie John”, mai ales că a fost una extrem de personală. Însă eu cred că „Annie John” este o lectură foarte bună atât pentru mame, cât și pentru fiice. Dvs. cum priviți lucrurile?
– Chiar am crezut că experiența despre care scriam era exclusiv a mea. Nu știam că va avea rezonanță pentru alți oameni. Un fel de schiță, un precursor al ei, este o povestire scurtă pe care am scris-o, numită „Girl”. Este o schiță a acelei experiențe și nu aveam nicio idee că va deveni un text atât de, nu vreau să spun faimos, dar că va rezona atât de mult cu oameni din toată lumea. Este tradus în atât de multe limbi. 

L-am scris în 1978 și chiar zilele trecute am primit o scrisoare lungă de la o tânără care îmi punea întrebări despre el. Știam, atunci când am început să scriu, că nu voiam să scriu în felul în care scriau alții. Nu pentru că aș fi vrut să fac ceva nou, ci pentru că am ajuns să înțeleg că experiența prin care mulți dintre noi am trecut, experiența opresiunii coloniale și a cruzimilor coloniale, nu se potrivea cu forma  clasică a romanului european sau a eseului. Aceste forme de scriitură aveau reguli care erau utile europenilor, dar nu și experienței noastre. Unul dintre lucrurile pe care le consider esențiale în ficțiune este intriga, pentru că, de cele mai multe ori, intriga funcționează ca o distragere. 

Ea trebuie să împingă povestea înainte. Dar experiența noastră, experiența celor cuceriți, nu are intrigă. Da, un lucru duce la altul, dar nu într-un sens construit. De fapt, nici marile texte nu au intrigă: Biblia nu are intrigă, Homer nu are intrigă. Noi suntem cei care construim o intrigă și spunem: „de aceea s-a întâmplat asta”. Ceea ce s-a întâmplat este pur și simplu spus, iar din asta se nasc frumusețea și dinamismul. Nu există manipulare.

Suspectez că însăși ideea romanului, în sensul lui european, vine din incapacitatea europenilor de a accepta răul pe care l-au produs în lume — distorsiunea uriașă, cruzimea, violența. De aceea mă interesează foarte mult ca tinerii scriitori din Sudul global să le explice europenilor cine sunt cu adevărat, pentru că nu cred că europenii se cunosc pe ei înșiși. Ei se văd ca fiind canonul occidental, dar nu sunt asta deloc, sunt barbari.

„America este o țară pe care nu o mai recunosc”

– Am vorbit despre cum oamenii erau rasiști, fără ca dvs. să vă dați seama de asta, pentru că nu aveați un sentiment legat de propria rasă. Din păcate, în vremurile actuale, trăim într-o lume în care mulți rămân rasiști, divizați, ca și cum istoria nu i-ar fi învățat nimic. Cum vedeți societatea de azi, ce vă întristează sau vă supără și ce vă aduce speranță și bucurie?
– Voi răspunde mai întâi la ce îmi aduce speranță și bucurie: să le citesc copiilor mei, grădina pe care o am la casa mea din Vermont, colegii mei, cu care tocmai am petrecut patru luni în Berlin și care au fost minunați. Ce îmi aduce disperare: țara mea, Statele Unite, Donald Trump și oamenii care îl urmează, și corupția. America nu a fost niciodată un loc perfect, dar avea un limbaj. 

Este o țară pe care nu o mai recunosc sau, mai bine spus, nu pot spune. Nu pot spune dacă este ceva permanent, dar lucrul care îmi provoacă cea mai mare disperare este să mă uit la țara mea. Și nu am un alt pașaport. Nu vreau un alt pașaport. Vreau să fiu în America. Vreau în mod special să fiu afro-americană. Colectiv, afro-americanii au susținut întotdeauna și au inventat ideile și limbajul despre libertate. Libertatea și justiția nu există în Statele Unite fără prezența afro-americanilor care au fost sclavi.

– Și dacă tot vorbim de timpurile din prezent, pare că suntem tot mai alienați unii de alții, în timp ce internetul și tehnologia sunt factori care contribuie la asta. Dvs. cum vă raportați la internet?
– Nu știu să folosesc nimic, mai puțin faptul că pot să-mi pun pe Instagram fotografii cu grădina mea. Însă n-am știut niciodată să folosesc Facebook sau X. Nu știu social media și, sincer, nu prea știu nici să folosesc computerul. Nu am niciun interes pentru tehnologie. Uneori mi se pare că tot ce se creează în domeniu seamănă cu joaca unor băieți într-o cameră cu Lego: construiesc mereu mai mult, mai mult și mai mult, fără să se gândească la consecințe sau la sens. Pot câștiga enorm de mulți bani din asta, și totuși rămân la fel de proști.

– Dar credeți că poveștile sau cărțile ne pot salva în vreun mod?
– Asta nu știu. Noi, oamenii, suntem irecuperabili, de fapt. Uneori cred că nu ar fi trebuit niciodată să ne ridicăm pe două picioare. Ar fi trebuit să fi rămas mereu pe patru, privind în jos spre pământ; cred că verticalitatea a fost o greșeală. Nu știu ce ne poate salva. Știu, sau cred, că Pământul, planeta Pământ, ne va scutura și își va continua drumul, cu veselie, către orice destin are, dar noi nu îl vom distruge. Ne vom distruge capacitatea de a trăi pe Pământ, dar nu îl vom distruge. Asta chiar cred.

Foto: Profimedia

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro